Empatia și etica contează atunci când ilustrăm poveștile persoanelor strămutate forțat din Ucraina

Irina Streapco, jurnalistă TV8

CONTEXT: Mă numesc Irina Streapco și sunt prezentatoare TV și jurnalistă din Ucraina. De la începutul invaziei Rusiei în Ucraina, viața mea, precum și soarta a milioane de ucraineni, s-a schimbat complet. Cele mai groaznice (cum părea atunci) trei luni am fost în țara mea natală și am reflectat toate evenimentele, nici nu m-am gândit să plec din țară. Dar după un timp postul TV unde activam în Odesa a fost închis (de la începutul războiul, toate întreprinderile, canalele TV, afacerile etc. se închideau pe scară largă). Primind o ofertă de muncă în Moldova, am decis să rămân aici și să-mi continui misiunea: să informez oamenii și să le povestesc despre războiul din Ucraina. 

Începând cu 24 februarie 2022, sute de mii de cetățeni ucraineni au trecut hotarele în Republica Moldova, fugind de agresiunea militară rusă împotriva Ucrainei. Unii dintre ei au rămas pe teritoriul Moldovei: conform datelor neoficiale – aproximativ 100.000 de oameni. Aceștia sunt în principal adolescenți, femei cu copii și persoane în etate. Mulți dintre ei au fugit de foc și au rămas fără case sau rude; mulți au tați, fii și frați care apără Ucraina până în prezent. Acești oameni au povești și destine diferite, dar toți au un lucru în comun – ei au fost forțați să-și părăsească țara natală din cauza războiului.

Atunci a luat naștere ideea proiectului de autor „Bună seara, suntem din Ucraina”, creat în parteneriat cu Congresul Național al Ucrainenilor din Moldova și postul TV8, unde spunem poveștile ucrainenilor strămutați forțat și rămași în Moldova, relatăm despre integrarea lor în societate, despre problemele cu care se confruntă cetățenii ucraineni și cei moldoveni, de asemenea despre cum Moldova, de mai bine de un an și jumătate, gestionează criza refugiaților. Comunicând cu ucrainenii strămutați, concetățenii mei, am conturat pentru mine însămi câteva reguli profesionale, pe care le voi expune mai jos.

***

Potrivit datelor ONU, de la începutul războiului în Ucraina, aproximativ 14 milioane de oameni au părăsit țara, circa jumătate dintre ei s-au întors înapoi, iar cei care au decis să rămână în alte țări sunt nevoiți să se ocupe de probleme de legalizare, angajare în câmpul muncii și totodată de recuperare după experiențele trăite. Prin urmare, atunci când jurnaliștii scriu/filmează materiale despre persoanele strămutate forțat, este important să nu le agraveze starea morală deja dificilă. În acest caz, reporterii nu ar trebui să alerge după subiecte senzaționale, ci doar să relateze publicului poveștile refugiaților, precum și problemele cu care aceștia se confruntă și cum pot fi rezolvate. Adică, să le facă legătură cu experți, să le sugereze adrese ale instituțiilor specializate, numere de linii telefonice de asistență etc. Nu este nevoie să dramatizezi un subiect deja dificil. Deci: mai multe fapte, mai puține emoții și „apă”.

Un alt moment important: refugiații sunt adesea uitați imediat după apariția unei crize sau unei noi știri relevante. De exemplu, acum în prim-plan a ieșit războiul dintre Israel și Hamas. Desigur, acest subiect trebuie abordat cât mai des posibil, deoarece orice război, atac terorist și criză a refugiaților are un efect dăunător asupra civilizației în ansamblu, dar nu trebuie să uităm că războiul din Ucraina nu s-a încheiat, bombardamentele nu s-au oprit, iar ucraineni mor în fiecare zi. Problema este că criza refugiaților și războiul sunt reflectate în valuri, iar valul interesului trece rapid. Trebuie să revenim la poveștile oamenilor după ceva timp, să arătăm cum li s-a schimbat viața în noua țară, cum și-au găsit un loc de muncă, cum și-au perfectat actele și cum a decurs perioada de adaptare. Datorită unor astfel de materiale, ajutăm cu informații și alte persoane strămutate forțat.

Când spunem poveștile celor care au suferit traumele războiului, principalul criteriu este să nu le facem vreun rău. Este important să înțelegem că atunci când comunicăm cu persoane aflate în situații vulnerabile, există cei care sunt dispuși să comunice și cei care ezită. O persoană inițial poate accepta să ofere un interviu și apoi poate refuza în orice moment. În acest caz, jurnalistul nu trebuie să insiste asupra continuării conversației. Corespondentul trebuie să dea de înțeles că respectă deciziile interlocutorului său și să acționeze în funcție de situație. Este important să ne amintim că, dacă o persoană nu dorește să ofere detaliile vieții sale sau s-a retras complet, suntem obligați să-i respectăm acest drept. Reprezentanții presei trebuie în primul rând să construiască relații de încredere cu eroii reportajelor.

Dacă o persoană acceptă să vorbească, nu porniți imediat camera. Mai întâi vorbiți cu ea fără echipamente, nu vă grăbiți, nu vă gândiți doar la faptul că trebuie urgent să filmați o poveste, așa cum se întâmplă de regulă la posturile TV. Trebuie să fiți cu adevărat interesat de povestea sa, doar atunci veți obține un material bun. Evitați întrebările directe, „traumatizante”. Dacă interlocutorul are încredere în voi, vă va povesti totul el însuși.

Când lucrați cu refugiații, merită să luați în considerare faptul că toți sunt diferiți, cu propriul caracter, propria viziune a vieții, propria poveste, situație, religie etc. Ucraina este o țară multinațională și multiculturală, de aceea este important să evităm stereotipurile.

Cel mai dificil moment în comunicarea cu refugiații este interacțiunea cu copiii. Dacă în cazul adulților un jurnalist ar trebui să fie cât se poate de atent și empatic, atunci când interacționează cu copiii ar trebui să manifeste dublă atenție și empatie. În primul rând, nu poți filma o poveste fără permisiunea părinților sau a tutorelui său și, în al doilea rând, copiii pot vorbi intermitent, pot fi distrași sau retrași, așa că ar putea fi nevoie de mai multe întâlniri cu ei. Dacă este necesar, protejați datele cu caracter personal ale copilului folosind un pseudonim, voice over și estompând imaginile cu el. Trebuie să înțelegem că din cauza războiului din Ucraina cel puțin două generații au fost traumatizate: părinții și copiii lor. Prin urmare, este important să formulăm cu atenție și corectitudine întrebările și să nu uităm că subiectul este unul sensibil, pentru a nu răni și mai mult oamenii.

Jurnaliștii ar trebui să învețe terminologia. Mulți ucraineni care și-au părăsit țara reacționează negativ la cuvântul „refugiat” – ei consideră această expresie incorectă, deoarece nu au fugit, ci au fost forțați să părăsească țara. În acest caz este mai bine să folosiți termenul „persoană strămutată forțat”. De asemenea, nu trebuie să folosiți cuvinte precum „ne-au inundat migranții”, „țara e plină de migranți” în titluri. Acest lucru poate distorsiona opiniile cititorilor, telespectatorilor și poate contribui la formarea unei opinii publice greșite despre imigranți. Jurnaliștii ar trebui să reflecte evenimentele fără stereotipuri sau părtiniri. Acest lucru va ajuta mass-media să nu facă greșeli.

De la începutul acțiunilor militare, războiul din Ucraina a fost reflectat diferit în Republica Moldova. Înainte de închiderea mai multor televiziuni, unele mass-media cu o politică editorială prorusă au evitat să scrie despre acest subiect, mai ales în primele săptămâni. Alții nu au numit deschis războiul „război”, ci conflict. Aceste știri au supărat persoanele strămutate forțat, care fugeau de război pentru a-și salva viața. Având în vedere că dezinformarea a atins cote alarmante, autoritățile Moldovei au adoptat o serie de modificări legislative menite să asigure securitatea informației în domeniul audiovizualului, ceea ce constituie un ajutor semnificativ în lupta împotriva propagandei rusești.

În final, aș dori să menționez încă o dată că la reflectarea crizei refugiaților cât și la reflectarea războiului din Ucraina sunt importante etica, empatia, verificarea/filtrarea informațiilor, fără a fugi după senzațional, ci doar relatând obiectiv informațiile.