E timpul să vorbim despre sănătate mintală nu doar în articole, ci și în redacții

Anastasia Condruc,
jurnalistă

Sănătatea mintală este subiectul pe buzele tuturor acum, pe bună dreptate. Dar în timp ce tot mai multe redacții scriu și produc materiale la acest subiect, sănătatea mintală a jurnaliștilor este lăsată pe plan secund, chiar dacă gradul înalt de responsabilitate, deadline-urile, feedbackul constant și tangența cu problemele societății transformă jurnalismul în una dintre cele mai stresante meserii.

Am preluat redacția Moldova.org în primăvara lui 2020, iar pentru jurnaliști imposibilitatea de a merge pe teren, de a privi oamenii în ochi atunci când le adresează întrebări s-a simțit ca un handicap. Până atunci mai lucrasem în câteva redacții și, probabil pentru că jurnalismul se află undeva la intersecția dintre informație și artă, dintre cifre și metafore, de fiecare dată simțeam că mă aflu într-un mediu foarte competitiv, solicitant, haotic. Echilibrul între viața personală și profesională mi se părea aproape de neatins: în presă weekenduri nu există, se stă până târziu și se vine devreme, cererile de concediu de multe ori sunt privite cu suspiciune. Cei nou-veniți trebuie să muncească mult, fără înterupere, ca să demonstreze că sunt buni de ceva, iar burnoutul este un însoțitor fidel și normalizat al jurnalistului, o insignă prestigioasă pe care o primesc numai cei foarte dedicați.

Am vorbit despre asta cu Ioana Avadani, președinta Centrului pentru Jurnalism Independent din România, care a vizitat recent mai multe redacții din Moldova în cadrul unui proiect al Internews. Întrebată dacă există echilibru între viața personală și cea profesională a jurnaliștilor de la noi, Ioana Avadani spune: „Răspunsul pe scurt, teoretic, e nu. Practic, într-un fel, oamenii se descurcă. Spun «teoretic, nu» pentru că în toate redacțiile pe care le-am evaluat a fost evidentă o încărcare excesivă a celor care muncesc. Nu e vorba de o împilare a reporterului, a jurnalistului de către un patron hain la inimă. Este în majoritatea covârșitoare a cazurilor un exemplu de dedicare profesională. Și, în mod evident, dau prioritate vieții profesionale în detrimentul vieții personale”. Ioana Avadani mai spune că subfinanțarea redacțiilor și lipsa de cadre calificate duc, la fel, la o cantitate de muncă uneori prea mare de dus pentru jurnaliști. „Într-un fel, oamenii se descurcă. Nu știu dacă este o soluție pe termen lung, adică nu te poți descurca toată viața ta. Și nu trebuie să fii pus în situația de a te descurca”, adaugă Ioana Avadani, președinta CJI România.

Pandemia nu a îmbunătățit lucrurile. Un studiu al Institutului Reuters pentru Studierea Jurnalismului arată că aproximativ 70% dintre jurnaliști suferă din cauza stresului psihologic, iar 26% suferă de anxietate clinică, care se manifestă prin îngrijorări, insomnii, incapacitate de concentrare și oboseală. 11% din jurnaliștii intervievați au demonstrat simptome de stres post-traumatic, care includ gânduri intruzive (obsesive), sentimente de vină, frică, furie, oroare și rușine.

Când am devenit redactoră-șefă la Moldova.org, am înțeles că dacă vreau nu doar să ne menținem la suprafață, ci și să avem performanțe în această perioadă incertă, va trebui să mă bazez pe oamenii din redacție și să-i pun mereu, fără ezitare, pe primul loc. 

Norocul meu a fost că aveam deja o bază solidă, redacția relativ mică era unită și solidară, compusă din oameni profesioniști, empatici și înțelegători. Dar știam că lucrul de la distanță va fi o provocare, în special în calitate de manager editorial al unei echipe de jurnaliști. De aceea am decis să aplic în munca mea câteva abordări pe care le-am învățat la compania americană la care am lucrat în Barcelona, dar și în scurta perioadă de lucru în calitate de consilieră la guvern.

• A fost important pentru mine să creez un spațiu sigur în redacție, unde oamenii să se simtă confortabil să împărtășească prin ce trec, fără frica de a se simți judecați sau că ceea ce spun ar putea să le afecteze capacitatea de muncă și, respectiv, reputația jurnalistică. S-a vorbit despre frici, despre posibile cazuri de infectare în redacție sau la apropiații noștri, s-a plâns și s-a încurajat.

• Am vorbit mult despre nevoia de a lua pauze și de a ne odihni, iar uneori, chiar de a lua o pauză de la știri. Am discutat despre cât de normal este să mergi la psiholog sau să ceri orice fel de ajutor atunci când simți că nu mai poți. Am observat în special în rândul jurnaliștilor cu mulți ani de experiență în spate o reticență vădită, aproape o rușine, în a cere timp liber, chiar și în momentele în care nu doar calitatea muncii lor avea de suferit, ci chiar și starea lor de sănătate.

• Orarul de muncă a devenit și mai flexibil, cu condiția unei comunicări transparente, iar forma de muncă a devenit, eventual, hibridă, între oficiu, casă și teren. Știm că pandemia ne-a afectat esențial relația cu munca, iar în vest se vorbește tot mai mult despre „marea demisie”, atunci când mii de oameni au înțeles că stabilitatea financiară dată de un loc de muncă nu mai este suficientă pentru o viață împlinită.

• Lead by example. Atunci când managerii de presă petrec cel puțin 10-12 ore în redacții, nu te poți aștepta ca angajații să meargă acasă la 18.00 cu inima împăcată. Și managerii de presă au nevoie de odihnă, deconectare și limite. Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învățat la un training cu Mark Strong este că managerii care răspund la emailuri în vacanțe nu sunt de neînlocuit, ci pur și simplu ineficienți în a delega. Desigur, în jurnalism de multe ori e nevoie de munca peste program, dar aceasta trebuie să fie eficientă și punctuală, nu văzută ca ceva obișnuit sau un semn al loialității față de redacție. 

• Chiar dacă de multe ori aveam senzația că trăim sfârșitul lumii, mi-am dorit ca Moldova.org să fie un spațiu care să crească. Am angajat mai mulți jurnaliști atunci când ne-am permis și un social media manager. Am încurajat angajații să învețe lucruri noi, să experimenteze și să se dezvolte, să capete noi abilități și să învețe limbi străine, uneori chiar din contul timpului de lucru.

• Probabil cel mai dificil lucru în această perioadă a fost să mențin motivarea angajaților. În special în zilele cu știri proaste, cu multe cazuri raportate de Covid și decese, nu era simplu să găsim un motiv să ne continuăm munca. Cred că mi-a fost util să fiu sinceră, să recunosc propriile vulnerabilități și limite, dar și să aduc în centrul discuției oamenii pentru care ne facem munca – cei care ne citesc. Mi se părea mult mai eficient să le arăt colegilor mei de ce este important să facem un material, decât să le spun că trebuie să-l facem și gata.

Ioana Avadani spune că, pentru a schimba lucrurile în redacții, managerii „în primul rând ar trebui să recunoască faptul că există o problemă. Este cea mai frumoasă meserie din lume, dacă mă întrebați pe mine, ceea ce nu înseamnă că trebuie să mori de oboseală făcând-o”. Ea mai adaugă că în România au existat tentative de a reglementa regimul muncii în jurnalism, dar că acestea nu sunt suficiente pentru că „nu cred că există o situație sau o soluție unică. Trebuie foarte multă flexibilitate, trebuie foarte multă înțelegere și cred că regulile interne prin care șefii se asigură că oamenii lor nu ajung la burnout sunt mai importante decât legislația”.

Deși sunt convinsă că nu am făcut lucrurile perfect, vreau să cred că eforturile mele, despre care am scris mai sus, cel puțin au deschis calea spre o conversație despre bunăstarea mintală a jurnaliștilor din Moldova. Că, încetul cu încetul, în Moldova și în lume pot exista redacții în care toate vocile sunt auzite, în care există limite și spațiu pentru odihnă, în care nu doar se scrie și se vorbește despre sănătate mintală, ci în care se are grijă de aceasta. Aplic aceste elemente de soft power, dacă vreți, nu numai pentru că sunt umane și empatice, ci pentru că sunt sigură că funcționează. Știu că, pe termen lung, orice jurnalist are o performanță mai bună dacă este motivat, sănătos și odihnit, decât dacă se teme să nu greșească, să rateze un deadline sau să-și riște locul de muncă.