Jurnalismul de IERI la AZI

Ion Bunduchi, expert media

Interviul-eveniment

Recent, la un ghișeu, cât discutam cu operatorul bancar, se apropie o doamnă, femeie-n toată firea, mă fixează cu privirea și zice: „Domnu’ Ion, mă țineți minte? Mi-ați luat interviu, la Iskoj (fabrica Pielart de azi – n.n.)… ”.  Nu mai țineam minte, căci la câtă lume ajungeam pe atunci cu microfonul de la Radio Moldova, cum s-o ții în memorie?! Da, au trecut niște ani, zic. Femeia ținea însă minte și, de parcă asta s-a întâmplat ieri, povesti entuziasmată, dar și amuzant, cum și-a mobilizat toate rudele și prietenii să asculte cum vorbește la radio. „Clar”, continuă dânsa, „cam era gălăgie în cabinetul cela și limba nu mai era ea ca cea de azi, dar, în schimb, m-am auzit la radio. Doamne, ce emoții! Că la-nceput, parcă, nici nu era vocea mea. Dar după aceea – eram vedetă!”.

Pentru mine – muncă de rutină, să merg la oameni și să-i întreb ce fac. Pentru oameni – eveniment, amintire pentru o viață.

La câți oameni ajunge microfonul azi?! „Jurnalismul de birou”, buldozerește, alungă „jurnalismul de teren” la marginea meseriei și, odată cu el, șansa vreunei discuții să devină eveniment și amintire pe-o viață. Jurnalistul, parcă, pentru oameni trudește (sau pentru clickuri?). Și fie o face între oameni, fie – fără oameni. Jurnalistul alege, vremurile aleg? Sunt vremurile sub om sau bietul om sub vremuri (ca să ne amintim de Miron Costin)?!

Voci la radio 

Ne întorceam odată cu-n amic de la pescuit. Locuia în zona fabricii Zorile, dar, zice, „hai să mergem până la capăt, până la cercul de la Creangă, să mai stăm la o bere”. Mergem. În preajmă – câteva mici cafenele, dar mă conduce la una anume. Avea acolo o cunoștință și dânsa, binevoitoare, ne-a trecut într-o încăpere îngustă din spatele tejghelei. Până să ne aducă bere și la bere, discutăm de ce n-a tras peștele. Mă dădeam cu presupunerile când, în ușa din cordele cu mărgele, își făcu apariția bufetiera cu ce trebuie pe o tavă. Cum intră, se opri, mă ținti cu privirea, scotocind, parcă, prin memorie și răbufni triumfătoare – „Hăzoșii!”. Da, zic, hăzoșii.

Aveam o rubrică la „Modern-Club 805” pentru cei cu haz. Adresam o întrebare anapoda și îndemnam radioascultătorii, timp de o săptămână, să trimită răspunsuri. Cel mai cu haz răspuns lua 100 de lei. În cadrul rubricii foloseam adesea cuvântul „hăzoși”, chiar dacă un lingvist pretențios ne semnalase că în româna cultă, chipurile, nu există asemenea unitate lexicală. O fi, dar uite că o bufetieră, pe care o vedeam prima dată, a reținut „hăzoșii” și a recunoscut vocea de la radio, voce, să fiu obiectiv, departe de a fi de crainic. Nimeni nu-i obligat s-o rețină, dar cineva o reține.  Azi, când și radio se vede, dispare misterul din spatele vocii.

Pe timpuri, unica funcție pentru care se făcea concurs la radio era cea de crainic. Pe lângă pronunție impecabilă și tip extrovertit, un viitor crainic mai trebuia, bunăoară, să aibă și vedere periferică – să vadă toată pagina ca să o poată citi coerent s-au să o poată reproduce dacă-i cade sub masă. Au dispărut crainicii. Au apărut prezentatori, moderatori, DJ-i, animatori. Toți – aleși pe mustață, cu voci uniform de bune. Pe care s-o reții?! Când vocile îmi spun catifelat că e marți și că-i vară, și că-i cald afară, îmi gâdilă auzul, dar îmi zgârie mintea, că nu stau în buncăr atomic de să nu știu ce zi e și ce anotimp. Seamănă a titluri de presă: ce cred oamenii despre creșterea prețului la pâine ori la gaz? De parcă nu-i clar! Vreau să știu ce nu știu, dar vocile bune sună a deșert. Crainicii de ieri citeau texte scrise de jurnaliști. Moderatorii de azi citesc texte scrise de Internet. Unii mai improvizează, subțire, silit, că-ți vine să-i rogi să nu spună nimic decât să spună nimicuri.

Texte de radio 

În radio am pornit cu subiecte pentru emisiunile colegilor de redacție, apoi, după vreun an și jumătate, cu propriile emisiuni. Activitate la limită. Nu pentru a fi primii, ci pentru a prezenta la timp, cu două săptămâni până la difuzare, scenariul emisiunii. Erau încă ultimii ani sovietici și totul, cu excepția buletinelor de știri, era difuzat în înregistrare – să poată fi controlată emisia. Și scenariul trecea prin filtre: mergea la șeful de secție, apoi la redactorul șef adjunct, apoi la redactorul șef, apoi la recenzent, apoi la cenzor și, cam o dată pe lună, la șeful de radio, iar uneori – la șeful Teleradio. Și fiecare avea ceva de tăiat, de înlocuit ori de adăugat. Trecem peste praful ideologic și zăbovim la ceea ce valora cu adevărat – lucrul cu textul, cu cuvântul. Primii mei șefi, buni meseriași, îmi demolau cam jumătate din text. Tăiau fără milă „floricelele” – cuvintele frumoase, dar deșarte și, mai ales, reformulau propoziții ca să sune bine și să le citești fără să te poticnești și înlocuiau cuvinte cu sinonime, ca să fie exacte. Ca începător și încăpățânat, înghițeam în sec și mă revoltam când tacit, când zgomotos și, doar când am mai prins la minte și la experiență, am înțeles ce mare școală a fost.

Despre scrisori 

La radio Antena C aveam o colegă cu graseiere în voce. A ieșit la microfon pentru că tare voia. În câteva luni, emisiunea dânsei avea cele mai multe scrisori de apreciere. Erau vremuri când poștașii mai stăteau cu ambele picioare pe soclu. Abia de treceam de la „Iatrani” (mașini de scris) la „Pentium” și de ascultători ne legau scrisorile. Nu mai înregistram fiecare scrisoare și nici secție „Scrisori” nu aveam, cum avea Radio Moldova și unde fiecare scrisoare era „la control”, dar nici nu le lăsam fără atenție.

Secția „Scrisori” a fost cam primul element dat afară din organigramele presei devenită, peste noapte, independentă. Redacțiile au abandonat scrisorile. Era o logică în asta – parte dintre semnatari, în loc să-și caute singuri dreptate, rugau, uneori obraznic de insistent, redacțiile s-o facă. Se pare însă că împreună cu apa din albie a fost aruncat și copilul. Ce-a urmat („Trimite știrea ta”, „Adaugă o știre” etc.) nu a înlocuit scrisorile. Și nici rubrica „Revista scrisorilor”. Și cum a excelat în lucrul cu scrisorile Lidia Bobână (!), cine și-o amintește. Odată îi telefonă o doamnă să-i spună că, ascultând-o, a uitat că are laptele pe foc. Așa să-i vorbești ascultătorului – să-i dea laptele în foc…

În 1999 am vizitat vreo 20 de radiouri americane din statul Minnesota. Nicăieri nu am găsit secția „Scrisori”, dar peste tot ni s-a spus că, dacă vine vreo plângere la radio, radioul trebuie să o țină la vedere, pe panoul din hol unde, de regulă, stăteau afișate diplomele obținute în concursuri. De ce? Pentru ca, cazul vreunui control la stație, cei cu controlul să o observe din prima.

Un triumf cât o remușcare

Odată, după ce făcusem un interviu cu un cercetător – se ocupa de arta cioplitului în lemn și în piatră – aflu că a luptat în Afganistan. Tema mă interesa, o explorasem vreo trei ani și mi s-au aprins beculețele.  Îi propun să discutăm la temă fie acum, fie când zice. Dar, dezamăgire – refuz categoric.

Cu timpul am devenit amici, ne-am mai întâlnit, am mai revenit la subiect, dar cu același rezultat. Trecuseră vreo șapte luni și, într-o seară întinsă până după miezul nopții, fiind amândoi la petrecerea unui prieten comun, ne-am retras la o țigară. Eu, din nou, aduc vorba despre Afganistan. Poate se lehămetise deja de mine căci, la jumătate de țigară, a acceptat discuția. Pentru că oriunde mergeam aveam reportofonul cu mine (apăruseră primele, compacte, care încăpeau în buzunar), îl includ iute și începe povestea. Aflu multe neaflate, inclusiv asta: „Ei, câțiva ostași dislocați pe o înălțime strategică dintr-o regiune muntoasă, supravegheau de câteva săptămâni împrejurimile ca să nu permită «dușmanilor» să înainteze. O dată la câteva zile venea elicopterul, le arunca muniții și provizii ca să-și continue misiunea. Când să apară elicopterul din nou, au dat buluc «dușmanii». Lupta, cu întreruperi scurte, a durat zile în șir. Să vină elicopterul – nicio șansă. Într-un târziu s-a instaurat liniștea, întotdeauna apăsătoare. Muniții mai erau, provizii – deloc, de lungi zile. Foame. Sete. Halucinații. Și apăru elicopterul. Și începu să arunce ce-a adus. Noi, continua amicul, frecându-și o tâmplă cu degetul mijlociu, cum am văzut că primul sac se desprinde de elicopter, fără ordinul superiorului, fără pic de prudență, am sărit din ascunzișuri și ne-am izghit ca nebunii spre saci. Din fugă  scoteam cuțitele-baionetă și, ajunși la saci, îngenunchind, îi tăiam larg, luam făină în căușul palmelor și o mâncam hulpav…”.

Spovedania să fi durat vreo juma de oră. Apoi – tăcere.

Mă reculeg și întreb de ce refuză să vorbească despre asta? Iar tăcere, una ezitantă, greu de suportat. Își mută privirea într-o parte, continuă să-și frece tâmpla, aprinde altă țigară și zice că, de fiecare dată când își amintește de Afganistan, are o durere de cap insuportabilă, trece de două ori pe an un fel de control la policlinică, dar nu ajută. Defel n-ajută.

Și iar tăcere…

Șapte luni am „vânat” interviul. Și-l am. Și-i bun. Dar…trebuia?

Insistența și răbdarea în profesie încă nu garantează nimic, dar te poate purta prin mărăcina dilemelor din care să ieși zdrelit.

Raritate

Mi-e dor de reportajul radiofonic: deschizi microfonul, spui ce vezi și închizi microfonul. Trei mișcări. Ca elefantu-n frigider: deschizi ușa, îl bagi înăuntru și-nchizi ușa. Mișcarea a doua e mai dificilă, dar obligatorie. Reportajul are influență hipnotică, bucată pură de viață.

În timpul războiului de pe Nistru, Casa Radio era păzită de băieți din trupele speciale. Am reușit să cunosc mai mulți dintre ei și unul, într-o discuție, îmi zice că un camarad de-al său poate merge desculț pe cioburi de sticlă. „Hai”, zic, „adă-l încoace s-arate”. „Nu”, zice, „trebuie să venim pregătiți”. Și au venit, în doi. În biroul meu. Într-o seară, lumea se cam împrăștiase. Cel cu cioburile – cu mâinile-n buzunar. Celălalt – cu o geantă sportivă. Nu știu ce va urma, dar includ microfonul și întreb ce are în geantă și ce vrea să facă? „Veți vedea”, îmi zice secretos. Și ce-am văzut? Cât unul se plictisea, celălalt scoate din geantă un covoraș, îl așterne peste covorul din birou, mai scoate un ciocan, apoi, rând pe rând, vreo 15 sticle goale și le sparge zgomotos. Apucă de colțuri covorașul și-l scutură – să adune patul de cioburi la mijloc. Cel plictisit, la fel de plictisit, se descalță, își scoate ciorapii și intră în cioburi țopăind ca la călcat lut, făcându-le să scrâșnească temător. Se oprește din țopăit, ne arată o talpă, alta – curate, de parcă neteziseră nisip de San Vito Lo Capo. Își scoate apoi cămașa, potrivește distanța și se trântește cu burta pe cioburi. Se ridică, ne arată că-i întreg, se culcă pe spate, își face culcuș în cioburi și rămâne așa. Îl rog să ne arate spatele – e bine. În momentul ăsta  intră în birou un coleg de la Actualități, încremenește și nu-și dă seama ce se întâmplă. Dar se întâmpla că al doilea – asistentul, cum ar veni, își lasă pantofii și… urcă pe masă. „Ce vrei să faci?” „O să vedeți”, la fel de secretos ne zice. Camaradul lui rămăsese cu spatele pe cioburi și cu gândurile cine știe pe unde, de parcă nu eram în preajmă. Cel urcat pe masă măsoară cu privirea distanța și… îi sare pe piept. Colegul de la Actualități, alb ca varul și transpirat pe frunte, se lăsa într-un scaun. Așa cade pufoaica din cui.

Înfricoșătoare priveliște. Și un sentiment straniu. Ultima dată îl trăisem în Bulgaria, când doi soți, într-o noapte turistică, după ce împrăștiară un rug imens, s-au pornit în dans pe jăratec. Sentimentul ăsta a curs și prin voce, pentru că, având microfonul inclus, a trebuit să povestesc într-una ce văd – „să vadă” și ascultătorii mei.

Îmi plac reportajele. Le mai prind la „Popas turistic” sau „În grădina lui Vasile” (Radio Moldova), dar constat că cel mai radiofonic gen jurnalistic devine raritate jurnalistică.

„Urgent nu înseamnă în grabă”

Așa, odată, zicea Comisia de la Veneția despre cum întocmim anumite legi.

Norocul m-a făcut participant la câteva ediții ale evenimentului „Limba română, mijloc de comunicare radiofonică internațională”. Era o inițiativă genială a regretatului Eugen Preda de la Radio București. Anual, la început de toamnă, erau invitați jurnaliști din toată lumea unde existau fie posturi de radio în română, fie servicii de limbă română în cadrul posturilor de radio internaționale. Veneau de peste tot: de la un mic post de radio comunitar din Australia, până la posturile de radio emblematice – BBC, RFI, Deutsche Welle, The Voice of America, Europa Liberă etc. Ne strângeam la București, ne întâlneam cu oameni mari, participam la vreo discuție pe teme de interes și, a doua zi, pentru o săptămână, plecam în vreun județ să vedem cum trăiesc oamenii și țara.

La una dintre ediții s-a aprins o dezbatere despre ce sunt actualitățile, cum decidem că temele sunt actuale și, mai ales, cum asigurăm operativitatea reflectării lor. Dezbaterea s-a împotmolit în încercarea de a stabili ce primează: plinătatea sau operativitatea reflectării unui eveniment de actualitate. Ca și azi, o tabără insista pe plinătate, alta – pe operativitate. Și doar unul dintre colegi – Anton Lucaci de la Radio Vatican – nu avea dileme. În fierbințeala dezbaterii vocea-i calmă răsună ca în strană. Pentru Radio Vatican, zicea Monseniorul, primează, univoc, plinătatea informației, iar operativitatea este un atribut adesea dăunător, dacă-i asemuit cu grăbnicia.

Pare adevăr înțeles de la sine. Realitatea, însă, îl lasă în urmă și bagă în față rapiditatea. Seamănă cu guralivul satului care dă sfară în țară. Ieri, dacă un final de subiect ar fi fost „Până la apariția materialului, cel vizat nu a venit cu vreun comentariu” sau „Redacția oferă dreptul la replică celor vizați în material”, ar fi echivalat cu o barbarie profesională. Azi atare final, inclusiv în pretinse investigații jurnalistice, mai că devin normă profesională.

Evenimentul de la București nu mai este. Lucrurile bune-s trecătoare. Vremuri noi, practici noi. Practici bune vechi – în paragină. Abandon de redută…

Coordonate încâlcite

Am asistat la zeci de întâlniri cu manageri media la care aceștia se plângeau cât de greu e să faci radio și TV. Aveau dreptate: să faci jurnalism e greu. Nu și obligator. Dar și greul depinde cum îl vezi – zidire de templu ori cărat de pietre. Cum îl vezi, așa îl duci. De ce să cari pietre?! Mergi de crește mere. Dar teamă mi-e că vei strânge 300 de tone și vei boci că trebuie să le arunci. Mai găsești un jurnalist, mai face o poză-două cu roada la pământ și, poate, tătucul-stat intervine. Nimic mai caraghios! Pentru că subiectul și predicatul este despre de ce crești roadă, dacă nu te gândești ce faci cu ea?! De ce rămâi în jurnalism, dacă rămâi de căruță?!

Amestecate vremuri. Avem jurnaliști care nu știu ce-i laptop; avem de acei care își „clădesc” cariera pe trei întrebări: Cum vă numiți?, Cu ce vă ocupați? Ce planuri aveți de viitor?. Sau, ca alternativă inventivă: Ce le-ați dori cititorilor noștri? Avem jurnaliști care rescriu și difuzează texte străine; avem de acei care dau comunicatul de presă drept conținut mediatic finit. Dar avem și jurnaliști care mai cutreieră meleaguri; mai descoperă oameni; mai caută, cu răbdare, toate sursele relevante; mai zăbovesc în analize și investigații; mai sunt imuni la zvonuri și senzații deșarte; nu dau seriozitatea pe popularitate; nu au dilema esenței și aparenței. Avem de tot felul. Care-s mai mulți?

Fiduciarizare  

Orice creează jurnalistul are valoare, cel puțin, fiduciară, convențională, ca banii de hârtie. Banii, fără valoare proprie, o capătă doar când îi recunoaște omul. Cu o mică diferență – banii nu au autor. Creația jurnalistică are, dar nu el determină valoarea. Valoarea vine, dacă vine, de la cei care o recunosc și cât o recunosc. Știrea e bună cât o devorezi. După, spus livresc, își pierde valoarea informativă. Dar sunt creații care merită puse deoparte că, poate, sunt bune și mâine ori poimâine. Acestea, la radio, nimereau în fond, în arhivă. Greu de spus câte/care meritau, căci decidea fiecare autor și, din când în când, un consiliu artistic. Înregistrările cu vădită valoare istorică, artistică – așa-zisul „fond de aur”, o dată la mai mulți ani erau copiate și recopiate pe bandă magnetică nouă ca să rămână și altora.

Când era bandă destulă, umpleam fondul cu înregistrări. Nu puneam istoria pe raft, mai degrabă eliberam birourile de benzi. Când bandă magnetică nouă mai că nu mai era, goleam fondul ca să înregistrăm „noi valori”. Cu cât mai mare nevoia de bandă, cu atât sita trierii mai deasă. Terabitul urma încă să vină să îghită vagonul de benzi din subsolul Casei Radio.

Se zice că azi orice intră în Internet rămâne veșnic acolo. Câtă rugină în veșnicie alături de „fondul de aur”!

Teatrul și microfonul

Oximoron curat! Cine primul a pus alături aceste două cuvinte o fi fost un țicnit ca Galileo cu pământul lui care, cică, se mișcă.

Teatru-i pentru scenă, e pentru văzut! Dar, uite, și Pământul a prins să se miște, și teatrul a venit la microfon. Mai întâi – la Radio Moldova, apoi, pentru scurt timp, la Antena C. Pentru Antena C fusese aleasă piesa „În fața prăvăliei bijutierului”, scrisă în 1960 de Karol Wojtyła (Polonia), devenit între timp Suveran Pontif – Papa Ioan Paul al II-lea. Că a fost piesa aleasă trebuia să știe și autorul. Și am trimis epistolă Papei de la Roma, și am rugat învoire. Papa ne binecuvânta lucrarea, dar ne punea o condiție, stranie – să folosim originalul operei. Făcusem noi rost de o veche ediție română, dar numai când am tradus din poloneză am descoperit cât text fusese omis. Era practică obișnuită ca cenzura să decidă ce lași și ce tai în orice text.

Și a fost montat spectacolul – primul în format digital și ultimul în care a jucat regretatul Veniamin Apostol. Trei episoade, câteva ore durata. Regie – Vitalie Țapeș, adaptare radiofonică – Sandu Dorogan. Și a fost difuzat în premieră și în întregime la Antena C în ajunul Paștelui. Și-mi sună, după, o doamnă. Mie, căci mă cunoștea mai bine. Și-mi spune că în ziua cu pricina nu-și vedea capul de trebi, ca înaintea Paștelui. Dar că spectacolul a oprit-o în loc până la capăt și după. A ascultat, a reflectat, a plâns, a contemplat, s-a crucit. Nu știa piesa, nu știa a cui e, dar, „Doamne, măi băieți, n-am cuvinte!”.

Antena C a plecat două decenii în urmă. Spectacolul – a rămas. Aproape în fiecare an este difuzat de Radio Moldova.

Radioul – dacă-i radio, nu firmă – te poate face să plângi, să râzi, să cânți, să zbori, să intri în panică, dacă ne amintim ce a făcut „Războiul lumilor” (The War of the Worlds) cu americanii în depărtata seară de Halloween a lui 1938.

Apune teatrul la microfon. O fi având el ceva, dar timp n-avem pentru el. Ni la sechestrat telefonul mobil. Totul se schimbă. Nimic nu se schimbă. „The medium is the message” și Marshall McLuhan rămân în picioare: forma bate conținutul. Tiparul ne-a dat lectură individuală; radioul – imaginație; televiziunea – emoție și imagine; rețelele sociale ne dau viteză, memorie scurtă și clickuri. „Medium”, dintotdeauna, ne dă să alegem: ieri – un ziar de dreapta, de stânga, de centru sau „galben”. Azi –  ziar, radio, TV sau rețele sociale. Și alegem: că-i Oameni și Kilometr, Ziarul de Gardă, Instagram, Telegram sau TikTok. Alegerea, chipurile, este individuală. Statistica, însă, e generală – primează TikTok. Jurnalismul de TikTok își face treaba impecabil – înșurubează memoria scurtă. „La ce bun, memoria?”, Gemini ne-ntreabă. „Nu știi cât fac 2X2? Îți spun eu”; „Nu-ți merge aplicația? Te îndrum eu cum chemi un taxi”.

Realitate

La mijlocul secolului trecut, mari savanți făcură o constatare: când se apucă omul de ceva, parcă mâinile și mintea îi cresc nu de acolo. Ei, bine, ei o spuneau cu limbă savantă – tot ce omul face și consideră progres conduce la regres. Să nu-i credem! Oameni suntem și, cum ne îndeamnă zilnic radiourile – să ne simțim confortabil! Confortul e în lumea iluziilor. Că-i vorba de ieri, că-i vorba de azi…

Editorialul a fost elaborat în cadrul proiectului „Presă rezilientă, alegători informați: protejarea alegerilor din Moldova împotriva dezinformării”, susținut financiar de Ambasada Regatului Țărilor de Jos în Moldova. Opiniile exprimate aparțin autorilor și nu reflectă neapărat poziția donatorului.