Comunicare incluzivă înseamnă în primul rând gândire incluzivă

Viorica Zaharia

jurnalistă, președinta Consiliului de Presă

Sunt o persoană care, în virtutea joburilor pe care le am, se întâmplă să dau sfaturi jurnaliștilor despre cum să scrie despre oamenii cu diferite vulnerabilități. Din postura de editoră la TV, aveam grijă ca știrile aduse de reporteri să nu divulge identitatea familiilor sau copiilor în situații de abuz ori dizabilitate, urmăream ca de fiecare dată să fie protejată imaginea/fața copiilor cu diferite maladii, iar dacă îi arătam, mă asiguram că există cel puțin acordul părinților. 

Până acum câteva luni, când, la o mini-instruire pe comunicare, o specialistă din domeniul social ne spune: „Psihologul din organizația noastră lucrează deja de opt ani cu părinții copiilor cu dizabilități pentru a-i convinge să nu-și izoleze copiii, să-i aducă la evenimente publice, să-i lase fotografiați dacă ei nu se opun, iar Dvs. ne spuneți să le ascundem identitatea cu orice preț”. 

Acesta a fost momentul în care m-am întrebat: dar oare normele de care mă conduc mai sunt valabile? Da, Codul deontologic, chiar și legea spun clar că identitatea copiilor aflați într-o situație cu conotație negativă trebuie protejată, dar… dizabilitatea este neapărat o situație cu conotație negativă? Și, dacă de fiecare dată protejăm, din exces de corectitudine, imaginea persoanelor vulnerabile, oare nu comitem noi, la rândul nostru un abuz, izolându-le astfel?

Excesul de corectitudine – o extremă spre care alunecăm

M-am putut convinge că, de teamă să nu greșim, în ultimii ani, atât jurnaliștii, cât și instituțiile statului și chiar, uneori, organizațiile neguvernamentale, manifestă un exces de grijă deranjant pentru persoanele cu dizabilități sau din alte categorii vulnerabile. 

În luna martie 2023, la deschiderea unui centru pentru copii cu dizabilități a fost invitată presa. Jurnaliștii fotografiau și filmau încăperile Centrului, în care se aflau și câțiva copii-beneficiari împreună cu părinții. Spre final, când aproape toți își luaseră imaginile necesare, în care apăreau, implicit, și copiii, m-am gândit să mă asigur că e voie să publicăm fotografiile pe care le făcusem. „Da, sigur că aveți voie, dar blurați fețele copiilor”, mi-a spus gazda evenimentului, o angajată a Primăriei. Stop. Cum? Păi alături sunt părinții, care văd cum copiii sunt fotografiați și filmați și nu ne interzic. Ca să verific, discut cu mama unui băiețel. „Da, sigur că se poate să-l fotografiați, dar preferabil din profil”. Deci nu blurăm, fotografiem din profil. Trec la însoțitoarea unui copil cu autism. „Sunt asistenta personală a lui. Puteți să-l fotografiați și să publicați, deoarece, când am venit la eveniment, părinții au permis acest lucru”. 

Deci, părinții sunt de acord. De ce atunci angajata Primăriei, fără să-i întrebe, decide ea cui să-i fie protejată identitatea și cui nu? Soluția în astfel de cazuri este să se discute: dacă părintele acceptă fotografierea/intervievarea/filmarea în timp ce copilul participă la o ceremonie, la fel ca alți copiii, de ce alții manifestă o grijă mai mare și decid că un astfel de copil nu trebuie arătat?

Segregarea involuntară 

Am fost întrebată cum pot fi ajutate instituțiile publice, dar și organizațiile neguvernamentale să comunice mai bine subiectele legate de categoriile vulnerabile. Întrebarea nu e ușoară într-o societate în care încă există discriminare și prejudecăți, deși în ultimii ani parcă am devenit mai toleranți și mai empatici. Răspund: să ne schimbăm optica asupra a ceea ce înseamnă comunitate. O comunitate include copii, tineri, adulți, oameni cu dizabilități, oameni cu oportunități reduse, unii mai bogați, alții mai săraci etc. Când ultima dată ați văzut, de exemplu, un reportaj de la 1 septembrie sau de la ultimul sunet dintr-o școală a copiilor hipoacuzici sau a celor cu vederea slabă? De ce nu ne-am gândi, ca jurnaliști, dar și în calitate de comunicatori, că și acei copii ar fi bucuroși să se vadă la televizor în prima lor zi de școală? Presa face astfel o segregare involuntară, poate și pentru că nu vrea să se complice cu permisiuni de la ministere pentru a filma într-o astfel de instituție. Dar ce ar fi dacă invitația sau sugestia să meargă acolo, se poate și individuală, către un jurnalist concret, ar veni de la comunicatorul ministerului sau altei instituții care are în subordine școala? Presa ar vedea astfel că aceste instituții nu sunt închise, iar societatea – că 1 septembrie este o sărbătoare cu emoții pentru toți copiii, nu doar pentru cei care au la careu un oaspete politician, de exemplu. 

Reportaje interesante se pot face și fără să pui accent pe specificul școlii sau pe dizabilitate. Acum vreo 15 ani, când la 1 septembrie am mers să fac un material audio pentru Europa Liberă la gimnaziul pentru copii cu vedere slabă din Chișinău, un băiețel din clasa întâi mi-a răspuns, când l-am întrebat ce va face la școală: „O să ascult, o să ridic mâna, n-o să mă vârcolesc pe scaun!”. Cui nu i-ar plăcea să vadă sau să asculte astfel de reportaje?

Istoriile „de succes” vs comunicare despre oportunități

Cele mai multe istorii de succes care au ca protagoniste persoane vulnerabile lasă un gust amar protagoniștilor înșiși. Pentru că ei se pomenesc compătimiți cu expresii de felul „țintuit la pat” și cu dizabilitatea/vulnerabilitatea prezentată drept o sentință și cu detaliile legate de dizabilitate exploatate mai mult decât performanța care a fost motivul istoriei. Că oamenii cu dizabilități reușesc nu e o știre. Da, în condițiile Republicii Moldova nu e chiar o normalitate, dar nu accentul pe dizabilitate trebuie să fie pivotul istoriei. 

Istoriile „de succes” despre persoane vulnerabile ar trebui să devină o rutină. Cum anume? Ele trebuie integrate în sortimentul general de subiecte media. De exemplu, în reportajele pe care reporterii le fac în fiecare an de felul: „Ce opțiuni au copiii din Chișinău de a-și petrece timpul în vacanță?” sau „Top zece ateliere de meșteri populari care organizează în această vară master class-uri gratuite pentru doritori”. 

La primul subiect, pe lângă tabere zgomotoase și scumpe, pot fi recomandate ateliere de confecții care activează pe lângă organizațiile persoanelor cu dizabilități sau ateliere de meșteșugărit din cadrul centrelor de zi. De asemenea, în subiectul despre master class-uri pot fi colectate informații despre meșterii hipoacuzici sau cu alte dizabilități, care acceptă să-și împărtășească îndemânarea cu alții. La un atelier de pictat torbițe, de exemplu, se poate face mențiunea că sunt binevenite persoanele hipoacuzice sau că locația are accesibilitate pentru persoanele care folosesc scaunul rulant. Astfel, fără accente prea dramatice, publicul va afla că o persoană cu dizabilități (sau mai multe) are o afacere cu sculpturi în lemn sau olărit și că adolescenții cu vreo vulnerabilitate sau dizabilitate au și ei oportunități la fel cu ceilalți. 

Când oamenii se vor obișnui să găsească în reportaje mențiuni despre toate categoriile de persoane dintr-o societate, dizabilitatea nu va mai fi un subiect de știre. 

O astfel de comunicare – proactivă și incluzivă, care să se transforme în produse media ce informează publicul și nu-i stoarce lacrimi – trebuie gândită și, treptat, asumată, ca să devină rutină. Da, e mai greu și îți ia mai mult timp să pregătești și să faci un asemenea subiect decât ai face o știre despre „Wow! O persoană cu dizabilități și-a deschis o afacere”. Dar lucrurile calitative nu se fac altfel, iar mentalitățile nu se schimbă într-o zi. 

Materialul este publicat în cadrul campaniei „Incluziunea începe de la mine”. Campania este organizată în cadrul proiectului „Promovarea coeziunii sociale în Moldova prin încurajarea incluziunii și diminuarea discriminării”, desfășurat de CJI în cadrul programului „Inițiativă Comună pentru Oportunități Egale – Faza II”, implementat cu suportul Guvernului Elveției.