Transparența proprietății în mass-media: ce ne-a mai rămas?

Ion Bunduchi, director executiv al Asociației Presei Electronice

De vreo 15 ani vorbim insistent de transparența proprietății în mass-media. Și ce am făcut? Ce a mai rămas să facem?

…Tatăl mamei, an de an, semăna porumb de la deal de casă și până hăt în fundul grădinii. Și se făcea porumbul mai înalt de streșina casei. Și, cam pe vremea asta, când trecea pe la noi și-l întrebam cât i-a mai rămas să taie-n popușoaiele celea, zicea: „Cam îi pe-aici, au rămas mijlocul și marginile”.

„Cam îi pe-aici” și cu transparența proprietății…

La ce bun transparența? Un amic, azi om mare, cu drag de lozinci, ar zice: „Așa sunt standardele”. Răspuns bun, dar strâmb. Parcă am face ceva să plăcem cuiva. Nouă să facem ce bine ne face! Standardele nu sunt de învățat pe de rost – gunoiesc mintea. Standardele sunt bune când nu rămân pe steag, ci pogoară printre noi, devin parte firească din noi, obișnuință obișnuită. Atunci trag la cântar, căci duc în spate practici cu rod. Practici sunt multe, rod dau puține însă.

Măreția și mahna mass-mediei e că trebuie să fie deopotrivă atractivă și de folos. Să o faci atractivă nu-i greu – bancurile repede prind și bine se vând. Dar nu acum, că mă doare un dinte. Să o faci de folos tot nu-i greu – o umpli cu sfaturi. Dar nu acum, că sunt pus pe glume. Greu e să potrivești ca loc și ca timp bancul și sfatul. Sunt bancuri și bancuri. Sunt sfaturi și sfaturi. Un banc poate răni. Un sfat poate omorî. Și uite, am făcut cotul ăsta de cuvinte, ca să ajung la miez: am să caut bancul care nu rănește; am să urmez sfatul care nu omoară. Iar pentru asta trebuie să am încredere în cel ce-mi spune bancul și-n cel ce-mi dă sfatul.

N-am cum face legământ cu presa fără încredere. Asta-i moneda de schimb. E ca în căsnicie: îl/o cunoști bine, decizi – rămâi ori pleci.

Dacă presa nu-mi spune cine e șeful, cine sunt reporterii, unde pot să-i găsesc sau pe ce bani trăiesc, asta mă pune în gardă. De ce ar avea ceva să ascundă de mine?! Cum să-i pot urma sfaturile, chiar dacă eu am nevoie de ele?! Nicicum. Lipsa de încredere e cel mai greu verdict pentru orice institut social, inclusiv presă. O comunitate umană nu are nevoie de ceva/cineva în care nu are încredere.

Nu am obligații față de presă, nu îi sunt dator cu nimic. Ea caută capăt de vorbă cu mine. Și, dacă o face cu minte și cuminte, îi răspund plătind abonament, să aibă de salarii. Abonament contra încredere. Este normal să plătesc abonament pentru un ziar în care am încredere. Este anormal să plătesc pentru un ziar pe care-l bănuiesc, de-o vorbă, că toacă bani negri. Ziarul care trăiește din banii mei, tacit, mă reprezintă. Celălalt – nu. Și nici ziar n-ar mai trebui să se cheme. Să treacă din start în tagma propagandiștilor sau a afaceriștilor, căci două mari ispite sunt pentru cei slabi de înger – politicul și economicul. Să nu-și pună masca mass-mediei. Propaganda și PR-ul – că-i gri, alb ori negru – sunt și ele îndeletniciri, dar să nu se creadă că sunt presă. Să nu se amestece cu presa. Și să nu aflăm că nu-s presă după ce am luat abonament. Că, de știau cei cu TUX că-i piramidă-escrocherie, mai băteau palma cu ea!? Cine ar dori să se lege cu un ziar ca să afle că-i escroc după ce a dat banul?!

Despre asta sunt și standardele, de când au început a se încropi și până azi, fie că le găsim răsfirate în legile noastre ori adunate în cele europene noi-nouțe. Divulgă-mi, zic standardele cu ochii pe presă:

• cum te numești, unde stai și ce date de contact ai;
• cine-i proprietar și ce date de contact are;
• ce proprietate efectivă deține;
• cine deține un control indirect sau un interes semnificativ asupra instituției media;
• cine mai deține acțiuni peste pragul de 5%;
• ce interese are proprietarul în alte instituții media;
• ce interese are proprietarul în instituții non-media;
• ce modificări și când pot interveni în proprietate, că-i vorba de fuziune sau de achiziție;
• care sunt sursele de venituri pentru ceea ce faci în media.

Standarde… Sună, cumva, pompos și pretențios niște lucruri atât de firești, încât legiuitorul nici să aibă gând să intervină, nu că să intre cu buldozerul în brazda presei. Dar intră. Când cineva își face de cap, altcineva trebuie să intervină – e legea a treia a lui Newton, dar cu o specificație: statul intervine și atunci forța de reacțiune, de regulă, nu este egală cu forța de acțiune. Căci, dacă dai mâna statului, ți-o mușcă până la coate.

Ceva din istorie, dacă ajută

Multă vreme la noi legislația dispunea ca mass-media să spună cine este fondatorul. Mare treabă n-am aflat. Dacă fondator e o firmă necunoscută, deținută de altă firmă, la fel de necunoscută, la ce servește informația asta?

În 2010, între modificările la Codul electoral era una care dispunea ca deținătorii de licențe radio/TV să declare la Consiliul Audiovizualului nu fondatorul/fondatorii, ci proprietarul/proprietarii. Și? Nimic! CA s-a făcut că nu știe noile prevederi (dar, poate, nici nu le știa, pentru că nu legea stătea în capul mesei), iar deținătorii de licențe, din inerție, au procedat cum procedau și până atunci.

A mai curs apă la vale, a fost modificat Codul Audiovizualului și deținătorii de licențe au trebuit să indice proprietarul. Dar, din nou, mare treabă n-am aflat. Mai țineți minte că un șef de holding mediatic a indicat că-i proprietar la două televiziuni, iar la altele două, pe care le deținuse până atunci – că proprietar este un consilier de-al său. Revoluție! Am aflat ce știam – holding este, iar proprietar – nu. Concentrare, de facto, este, iar de jure – nu-i. Concentrarea-i proastă, pentru că gâtuie pluralismul și independența presei. Dar fără pluralism și independență presa-i necesară oricui, numai nu societății.

De reținut: CA, până în anul 2022, niciodată nu a avut pe agenda ședințelor publice regimul juridic al proprietății în audiovizual, chiar dacă din ianuarie 2019 intrase pe rol altă lege, cu reguli clare anticoncentrare. Și doar actualul CA s-a aplecat asupra subiectului și a făcut ce a putut – a stabilit proprietarii efectivi, a făcut lumină în sursele de finanțare, urmărește regimul proprietății și, când cineva calcă strâmb – dă sancțiuni.

CA poate multe, dar nu totul. A fost și este nevoie de efortul Consiliului pentru Investiții Strategice (investițiile în audiovizual, zice legea, sunt de importanță pentru securitatea statului), dat fiind că CA nu are cum investiga cine și de unde vrea să investească în domeniu. Mai e nevoie de efortul Consiliului Concurenței, pentru că o concurență neloială este nocivă nu doar pe piața de ulei, dar și pe piața publicității sau a conținuturilor mediatice. Deci au fost și rămân necesare eforturi comune și eforturi coordonate. Or, tocmai coordonarea nu a devenit, deocamdată, carte de vizită a instituțiilor statului.

Dar se întâmplă și la case mai mari. Uniunea Europeană, îngrijorată de deteriorarea pluralismului și independenței mass-media în Europa (Italia și Ungaria sunt cele mai cunoscute exemple, în care sistemul mass-media este pus în pericol de către controlul politic), a încercat, în 2009, să voteze un proiect de Directivă care să stabilească standarde în pluralismul media, în dreptul la informare și în accesul publicului la informații. Proiectul a picat la vot în Parlamentul European, la o diferență de 3 voturi. Au trebuit ani lungi ca, în definitiv, să fie votată Legea europeană privind libertatea mass-media, intrată în vigoare în august 2025 și în care, la loc central, stă transparența proprietății.

Încotro

Deocamdată, la noi, toate eforturile și la nivel legislativ, și la nivel de practici au cuprins și cuprind doar audiovizualul. Nu-i puțin, dar nu-i destul. Presa scrisă și online rămân, în continuare, nereglementate. Este de apreciat că o parte din presa asta îmbrățișează, neimpusă de lege, standarde de transparență și de relații oneste cu publicul său. Dar numai o parte din presă.

În acest an, în paralel cu elaborarea modificărilor/completărilor la Codul serviciilor media audiovizuale (CSMA), deja votate în Parlament, a fost elaborat un proiect de nouă lege a presei, care încă nu a intrat în procedură legislativă. Proiectul noii legi, deși ar impulsiona transparența proprietății, nu prevede, totuși, soluții pentru așa-zisa proprietate încrucișată – situație în care o persoană sau o companie deține controlul asupra diferitor tipuri de mass-media (televiziune, presă scrisă, radio, online). Modul în care este structurată legislația la noi, dar și în majoritatea statelor europene, împiedică analiza proprietății încrucișate și nu impune divulgarea unor atare informații care să fie accesibile publicului.

Echipele de experți care au muncit la elaborarea modificărilor/completărilor CSMA și la elaborarea proiectului noii legi a presei au ajuns la concluzia și convingerea că, de fapt, este necesară o singură lege, un singur cod al serviciilor media care ar reglementa și audiovizualul, și presa scrisă, și cea online. Iar responsabil de implementare să fie un Consiliu mass-media care să țină și un registru al tuturor instituțiilor de presă, dar și al proprietarilor efectivi, pe măsură să poată fi analizată/evaluată, inclusiv, proprietatea încrucișată, pentru decizii în consecință. Ar fi o abordare uniformă a domeniului, ar fi eliminate inechitățile actuale când cineva este reglementat, iar altcineva – nu, iar peste regimul juridic al proprietății s-ar turna mai multă lumină, spre beneficiul pluralismului și independenței media, iar, până la urmă, spre beneficiul cetățeanului și al societății. Mai mult, nu ar fi necesară o entitate nouă, cu oameni și cu salarii, care să evalueze proprietatea încrucișată în mass-media și să acționeze corespunzător. La urma urmei, standardele sunt condiții minime ce trebuie întrunite. Dar cine a spus că nu se poate face mai mult?! Că, dacă aspirăm să ne alăturăm unei comunități, ar fi judicios să nu rămânem doar țară devoratoare de standarde, dar să devenim și țară generatoare de standarde.

Ideea cu un cod media unic, dacă prinde contur de lege aplicată corespunzător, poate, ar mai tăia din mijlocul și marginile păpușoiștii proprietății.