Presa și viitorul prim-ministru: între dreptul de a întreba și tentația de a tăcea

Victor Gotișan, cercetător media 

De câteva zile, în Republica Moldova avem o situație interesantă și totodată revelatoare, care ne arată felul în care funcționează relația dintre mass-media, politicieni și opinia publică. După alegerile parlamentare din septembrie, s-a conturat o nouă majoritate PAS în Legislativ, una care i-a permis partidului să-și asume formarea guvernului. Două săptămâni mai târziu, a fost anunțat numele candidatului la funcția de prim-ministru: Alexandru Munteanu. Nimic neobișnuit până aici. Totuși, surpriza a venit imediat după – aproape nimeni nu știa cine este Alexandru Munteanu. Nici presa, nici experții, nici publicul. Un nume necunoscut, fără istoric public, fără implicare politică vizibilă, fără urme în discursul civic.

De la liniște, la vâlvă informațională

Reacția presei din Moldova la auzul numelui viitorului premier a fost una de curiozitate amestecată cu suspiciune, ceea ce este justificat. Jurnaliștii s-au întrebat cine este omul care urmează să devină al treilea în ierarhia țării; ce a făcut până acum; care este experiența sa profesională; ce valori îl ghidează; în ce domenii activează și ce relații are și a stabilit până la acest moment. Prin urmare, au început să caute răspunsuri. Au consultat baze de date, au vorbit cu diverse surse, au analizat profilul profesional, au comparat informații, date și cifre. Exact așa cum ar trebui să se întâmple într-o democrație sănătoasă și exact așa cum se face o documentare tipică pentru un subiect de interes public. Doar că, în loc să fie văzut ca un exercițiu legitim de transparență, această documentare a fost interpretată de mulți – politicieni, lideri de opinie și reprezentanți ai sectorului asociativ – drept un mod de a pune presiune asupra candidatului la funcția de șef al Executivului de la Chișinău. S-a sugerat că presa sare prea devreme cu informațiile, că nu-i oferă acestuia șansa să demonstreze ce poate, că nu e corect să-i deranjăm trecutul etc. În esență, nu s-a făcut altceva decât să se transmită un mesaj periculos: presa ar trebui să tacă până candidatul nu devine premier cu acte în regulă. Altfel spus, să se autocenzureze (NB. despre autocenzură și implicațiile acesteia, puțin mai jos). 

În această ordine de idei, „cazul Munteanu” a redeschis o serie de discuții despre presă și modul ei de funcționare, subiecte vechi, dar încă actuale. Să le luăm pe rând.

Unde și când se termină viața privată și începe responsabilitatea publică

În momentul în care cineva acceptă o funcție de demnitate publică, viața sa privată încetează să mai fie exclusiv privată. Nu pentru că presa ar avea vreo plăcere să invadeze intimitatea oamenilor, ci pentru că funcția publică presupune încredere, iar încrederea se bazează pe cunoașterea tuturor detaliilor relevante despre persoana nominalizată sau aleasă într-o funcție de demnitate publică. 

Nu poți cere societății să te urmeze în misiunea ta de șef al unui Guvern doar pentru că ai fost propus de un anumit politician sau partid, indiferent care e acesta. Funcțiile de demnitate publică vin la pachet cu expunere, transparență și obligația de a oferi explicații pentru tot și toate, inclusiv pentru ceea ce ești și pe cine reprezinți. Așadar, granița dintre viața privată și cea publică nu o trasează presa, ci funcția publică însăși. În clipa în care accepți să conduci un guvern, accepți și faptul că trecutul, prezentul, conexiunile, familia, relațiile, afacerile și funcțiile anterioare devin parte a interesului  public.

Cine stabilește agenda presei 

Răspunsul simplu și direct: nimeni, doar ea – presa. „Cazul Munteanu” a scos în evidență un fenomen de care părea că am scăpat: tentația politicienilor de a controla sau influența agenda mass-mediei. În loc să încurajeze jurnalismul de calitate, unii preferă să dea lecții despre ce „e bine să scrie presa” sau ce e „corect” sau „etic” să publice media. S-a creat, în acest caz, un fel de presiune subtilă asupra redacțiilor, care părea să spună: „Nu scrieți prea mult, nu deranjați prea tare, nu ne stricați momentul”. 

Ceea ce trebuie să începem a înțelege (toți!) este că, într-o democrație, presa NU are nevoie de binecuvântarea politicienilor pentru a aborda un subiect sau altul, mai ales când acesta este de interes public. Presa trebuie să-și urmeze funcțiile sale de bază: informare, explicare, educare, divertisment etc. Pe lângă acestea, presa mai are o misiune (poate cea mai importantă) — dreptul să pună întrebări incomode, să investigheze și să verifice cine sunt cei care aspiră la funcțiile cheie în stat. Tentativa de a culpabiliza jurnaliștii pentru simplul fapt că își fac meseria nu e doar o neînțelegere a rolului presei, ci o formă de intimidare. O formă subtilă de a spune: „Aveți libertate de exprimare, dar doar în limitele care ne convin nouă”. 

Și da, a cere presei să tacă „până la momentul potrivit” echivalează cu a-i cere să nu-și exercite funcția. E ca și cum ai cere unui medic să nu diagnosticheze un pacient până nu e prea târziu pentru tratament.

Cât de „rea” trebuie să fie presa sau când câinele de pază trebuie să muște

Presa este adesea descrisă ca „a patra putere în stat” sau „câinele de pază al unei democrații”. Dar un câine de pază care doar latră, fără să muște atunci când e nevoie, devine un simplu animal decorativ. Rolul presei nu e să placă puterii, ci să o monitorizeze. Presa nu trebuie să caute aplauze, ci adevăruri. De aceea, jurnaliștii au nu doar dreptul, ci și obligația de a se întreba despre orice persoană care urmează să ocupe o funcție de demnitate publică. 

Dacă nu o face mass-media, cine o va face? Instituțiile statului? Experiența ultimilor ani arată că, deocamdată, nu putem conta întotdeauna pe autorități pentru a filtra integritatea decidenților. Vrem noi sau nu vrem, de cele mai multe ori, singurul și cel mai eficient filtru al integrității persoanelor publice rămâne curiozitatea jurnalistică. Verificarea trecutului și prezentului, a conexiunilor și posibilelor conflicte de interese din partea presei nu trebuie privită ca o vânătoare de vrăjitoare, ci ca un „pre-vetting mediatic” dacă vreți, o garanție că o societate știe pe cine lasă să decidă în numele ei.

Libertatea presei și cele trei principii fundamentale

Ca să reiterăm: presa are libertatea de a scrie despre orice, despre oricine și în orice moment. Nu este nevoie să solicite permisiunea nimănui pentru a aborda un subiect anume. În același timp, în exercitarea acestei libertăți există și câteva principii majore pe care și mass-media trebuie să le urmeze și să le ia în calcul. 

• În primul rând, interesul public. Presa trebuie să se ocupe de subiecte care privesc comunitatea în ansamblu. Desemnarea unui premier este, fără îndoială, un subiect de interes public. Major.
• În al doilea rând, buna credință. Bineînțeles, dreptul de a scrie despre cineva nu înseamnă dreptul de a calomnia. Presa trebuie să acționeze cu intenția clară de a informa corect, nu de a provoca scandaluri pe gratis. Simplu: buna credință este filtrul care validează primul principiu – interesul public. A acționat presa cu bună credință în ceea ce privește „cazul Munteanu”? În mare parte, da.
• În al treilea rând, responsabilitate. Libertatea de exprimare nu absolvă pe nimeni – implicit media – de responsabilitatea pentru ce ai declarat, publicat sau difuzat. Un jurnalist nu poate invoca dreptul la liberă exprimare pentru a răspândi informații neverificate sau manipulative.

Aceste principii nu sunt teoretice. Sunt cele care definesc, în practică, credibilitatea mass-mediei. În cazul în care acestea dispar nu mai putem vorbi despre o presă independentă. 

„Cazul Munteanu” – între dreptul la replică și grabă sau unde a „greșit” (totuși) presa

Jurnalismul și modul în care funcționează mass-media s-au schimbat radical în ultimul deceniu. Rețelele sociale au modificat complet paradigma consumului de informație. Formula „cine-i primul” a luat locul corectitudinii și calității. Tentația de a publica rapid, fără a aștepta dreptul la replică sau opinia persoanei vizate, este uriașă. Totuși, nu trebuie să uităm că jurnalismul de calitate nu se măsoară în viteză, ci în acuratețe, iar dreptul la replică rămâne unul din pilonii cei mai importanți ai deontologiei. 

Referindu-ne la acest caz, ceea ce m-a deranjat pe mine este faptul că pot înțelege disclaimerul „X sau Y nu a venit cu o reacție până la ora difuzării acestui buletin informativ” sau „X sau Y nu ne-a răspuns la telefon pentru a comenta informațiile” în cazul unei știri, dar, nicidecum nu pot înțelege situația în care persoanei vizate într-un articol cu elemente de investigație sau într-o investigație jurnalistică i se acordă doar câteva ore – sau chiar minute – pentru a răspunde la un set de întrebări. Ce vreau să subliniez este că, dacă soliciți părerea unei persoane vizate într-un astfel de material, în dauna tentației de a fi primul care publică informația, este esențial să-i acorzi timp rezonabil pentru a răspunde. Iar în acest caz, unele instituții media au dat cu stângul în dreptul. A nu oferi această șansă nu este doar o eroare profesională, ci un gest care pe de o parte decredibilizează breasla, iar pe de altă parte oferă muniție celor care abia așteaptă să acuze presa de rea-credință.

Autocenzura – boala tăcută a democrației… 

În ultimii ani, în presă s-a instalat o formă discretă de autocenzură. După 2021, când la putere a venit o guvernare proeuropeană și proreforme, mulți jurnaliști au devenit mai rezervați în a o critica. Dacă în anii guvernărilor precedente presa era mai activă și mai incisivă, acum se poate observa o prudență născută dintr-un reflex de „a nu face rău cauzei bune”. Perpetuată în timp, această reținere – apărută din intenții aparent nobile – riscă, pe termen lung, să devină un obicei periculos. Nu cred că acest fenomen a fost unul intenționat. Cel mai probabil, majoritatea redacțiilor nici nu au conștientizat acest ușor derapaj. Autocenzura, de regulă, nu se instalează printr-o decizie conștientă, ci pe nevăzute, ca o adaptare la context – inclusiv la cel regional. Așa ajungem să evităm anumite subiecte sau actori politici doar pentru că, vorba lui Viorel Mardare, „așa au fost sau sunt timpurile”.

Totuși, este important ca presa să înțeleagă că, pe termen lung, orice formă de autocenzură – chiar și una involuntară – devine periculoasă. Este un proces care, pas cu pas, poate deschide ușa către cenzura impusă de putere. „Cazul Munteanu” a arătat cât de ușor poate fi transformat acest reflex al prudenței într-un instrument de intimidare a presei. Până la urmă, o democrație nu moare atunci când cineva interzice presa, ci atunci când presa însăși alege să tacă.

De ce incomodează presa?

Reacția celor care s-au supărat pe mass-media nu a fost doar una pe fond exclusiv politic. Cel mai degrabă, este un efect cu rădăcini psihologice și culturale. Suntem încă marcați de trecutul sovietic, unde presa era percepută drept instrument de control al maselor din partea guvernării, nu ca un „watchdog” al acesteia. Presa trebuia să „ajute” guvernul, nu să-l pună la îndoială. Este o mentalitate moștenită, care se reactivează de fiecare dată când jurnaliștii pun întrebări incomode. Pentru o parte din clasa politică, presa este acceptabilă doar atunci când e „prietenoasă”. Când devine critică, este acuzată că „face jocuri”, că „are agendă”, că „subminează stabilitatea”, că „a fost plătită să scrie despre cineva anume”. Tocmai criticile și întrebările incomode arată însă gradul de independență a presei într-o societate.

Pe lângă funcțiile sale de bază, cred că mass-media trebuie să exercite  și o funcție de prevenție (menționam și mai sus despre asta). Ce am în vedere? Să scrie despre corupție nu doar pentru a o sancționa, ci și pentru a o preveni. Să scrie despre vulnerabilități instituționale pentru a le corecta și despre posibile conflicte de interese pentru a le evita. În același mod, analiza candidaților la funcția de premier nu trebuie percepută ca o „vânătoare de vrăjitoare”, ci ca o măsură de protecție. A investiga și scrie despre un viitor funcționar ori demnitar public nu este un act de dușmănie, ci un gest de responsabilitate civică. Un stat în care presa renunță la curiozitate devine un stat vulnerabil. Anume din acest considerent rolul presei de a investiga nu poate și nu trebuie să fie subestimat.

Ce ne spune, de fapt, „cazul Munteanu” sau de ce este importantă comunicarea

Să fim clari: „cazul Munteanu” nu este despre omul Alexandru Munteanu, ci despre modul în care reacționează o societate democratică atunci când apare un vid de informație. Când guvernarea comunică insuficient sau greoi, presa nu face decât să încerce să umple acel gol. Iar când o face, politicienii o acuză că exagerează sau că difuzează informații inexacte. Totuși, problema reală nu stă în curiozitatea presei, ci în lipsa de transparență a celor care dețin puterea. Într-o democrație, despre un candidat la funcția de premier nu ar trebui să aflăm din investigațiile jurnaliștilor, ci dintr-un dosar public, complet și transparent, prezentat de entitatea politică care-l propune.

Faptul că presa a fost pusă în situația să caute informații despre Alexandru Munteanu – și, inevitabil, să le interpreteze după propriile repere – spune multe despre felul în care înțelegem, încă, ideea de responsabilitate publică.

Discuția despre viitorul premier Alexandru Munteanu este, de fapt, despre:

• Rolul mass-media într-o democrație, care trebuie să investigheze și să scrie ce vrea, despre cine vrea și oricând vrea, respectând trei principii fundamentale: interesul public, buna credință și responsabilitatea pentru cele scrise; 
• Dreptul presei de a întreba și obligația puterii de a răspunde;
• Tentația puterii de a controla agenda publică versus curajul presei de a o contrazice sau de a o prezenta fără farduri și dichiseli;
• Presa nu trebuie să fie prietena guvernului, iar guvernul trebuie să înțeleagă acest principiu;
• Presa trebuie să fie conștiința critică a societății, „câinele de pază” care nu se teme să muște atunci când este nevoie;
• Dacă jurnaliștii sunt criticați doar pentru că pun întrebări, atunci nu ei sunt problema;
• Libertatea presei nu se apără doar prin legi. Ea se apără zi de zi, prin curajul de a scrie, de a investiga și de a întreba, chiar și atunci când puterea sugerează că e mai bine să taci;
• Comunicarea deschisă și eficientă cu presa atenuează, de regulă, problemele și sensibilitățile care pot apărea;
• Autocenzura – fie inconștientă, fie asumată – are un preț care se plătește, mai devreme sau mai târziu.

Comentariul a fost elaborat în cadrul proiectului „Presă rezilientă, alegători informați: protejarea alegerilor din Moldova împotriva dezinformării”, susținut financiar de Ambasada Regatului Țărilor de Jos în Moldova. Opiniile exprimate aparțin autorilor și nu reflectă neapărat poziția donatorului.