Decizia CSE: Reflecții și obiecții

Ion Bunduchi, director executiv al Asociației Presei Electronice

În Moldova, pe o habă, dispar șase televiziuni. Să turnăm șampanie sau să ne agățăm panglici negre pe revere?! Cine răspunde univoc la întrebare, acela-i Dumnezeu…

Nimic până la capăt bine și nimic până la capăt rău în ce a fost decis vineri seara. Că vineri seara, personal, nu-mi place. Deși, două zile după vineri, mai puțin tumultoase, s-ar părea că lasă mai mult loc de reflecție și mai puțin de speculații zgomotoase în care suntem mari meșteri și care apar maldăre. În fapt, însă, Internetul a anulat zilele săptămânii și a scos granița dintre noapte și zi – vorbește într-una, gură spartă. E drept, că și ceea ce s-a întâmplat, nu s-a mai întâmplat până acum. 

Istoria, se zice, ne dă lecții ca să nu le învățăm. Dar nu istoria e de vină. 

Într-o țară așa mică am avut întotdeauna mari doritori de a-și pune televiziuni în buzunar. Și doritori de a împărți jurnaliștii în tabere ostile, și a-i pune să facă munca de propagandă partinică, și a le pune în mână lănci politice și geopolitice, și a-i face să cânte mieros pentru urechi de alegători, că jurnaliștii o fac mai bine ca politicienii. Pentru asta televiziuni și jurnaliști s-au găsit întotdeauna. Politicienii s-au dovedit a fi mai abili și mai șmecheri decât jurnaliștii. Și jurnalismul rămâne pătat de non-jurnalism, de pseudojurnalism, de jurnalismul partinic – agresiv, obraznic, fără discernământ și bănos. 

Din 1995, televiziunile urmau să asculte de lege și nu de hotărâri de partid, ca odinioară. Ca odinioară?! Puzderie de televiziuni profitoare s-au uitat în gura patronilor politici de pe aici ori de pe aiurea și au dosit legea în cel mai îndepărtat sertar. De la 1995 încoace televiziunile trebuiau să asigure o anumită cotă zilnică obligatorie de produs local. Parte dintre ele, cum nu o asigurau, așa și nu o asigură până azi. Să precizăm: când obții licență, te obligi, în scris, să respecți legea țării și să-ți onorezi propriile angajamente pentru care ți se dă licența. Nu a fost să fie. Ceea ce a fost (și mai este), s-o spunem generalizator, se numește parazitare pe produse lucitoare, atrăgătoare de publicitate, dar străine și, de multe ori, toxice – practică vădit anticoncurențială și categoric neloială în raport cu televiziunile oneste și ascultătoare de lege. Și, dacă-i așa, dar e așa, ce trebuia să se întâmple?! Până în 2022, atare practică a fost tolerată și de CCA, devenit între timp CA, și de guvernările care s-au perindat la putere. 

Personal, am criticat modul în care a fost aleasă/desemnată actuala componență a CA și rămân pe poziții. În același timp, nu-s orb să nu văd ce-l deosebește pe actualul CA de majoritatea precedentelor. Or, îl deosebește tocmai obișnuința de a ține legea pe masa de lucru. Iar legea-i spune să acționeze cum spune legea. Atât! Că legea nu-ți dă mură-n gură, că oamenii știu cât știu – da, este și asta. Dar legea poate fi șlefuită și oamenii pot ști mai mult, dacă obligația nu-i schimbată pe văicăreli, scâncete sau căutat de scuze. Să observăm că, de cum a început, în sfârșit, un CA să respecte legea, s-au și făcut auzite voci vehemente despre standarde, libertate și independență editorială. Ce-i asta? S-o spunem fără ocolișuri: utilizarea normelor democratice împotriva democrației. Independența editorială este protejată doar dacă politica editorială nu sfidează legea! Cum să calificăm fenomenul când un cineva ia în mâini valori democratice ca să bată în democrație?! Cum să-l numim pe acest „cineva”? Și ce trebuie să facă democrația? Până la care „linii roșii” să rabde? De răspunsuri, este de presupus, depinde însăși destinul democrației. 

Să mai observăm că, de cum CA a încetat a mai împărți televiziunile în „ale noastre” și „nu ale noastre”, pe unii i-a derutat, pe alții i-a șocat. Deși ecuația e simplă: CA tot trebuie să respecte legea. Iar legea nu-i permite să facă împărțeala în „de-ai noștri” și „de-ai voștri”. Și asta pe cineva șochează. Normalitatea șochează! Exact ca-n situația de acum câțiva ani, când un polițist a refuzat mita, iar mass-media a făcut din asta cap de afiș. Refuzul mitei, ca și respectul pentru lege, este/trebuie să fie normalitate.  

Noi, ca-n cântec, avem de toate – și structuri, și legi, care, bunăoară, să nu permită concentrarea excesivă a proprietății în audiovizual sau holdinguri mediatice în slujba politicienilor. Holdinguri am avut întotdeauna. Ca și pe acei mulți și plătiți ca să nu le admită. Dar le-au admis pentru că holdingurile dau dividende, mai cu seamă partinice, dar și economice. Ele sunt bune pentru partide, dar otrăvitoare pentru societate. Ele ne îmbuibă mintea cu dorințele partidului, chiar dacă s-ar părea că noi alegem ce să ne vârâm în cap din ce ne dă televizorul. Se pare că noi alegem, mai ales, dacă avem cap și dacă nu l-am înlocuit cu televizorul încă. Din ce observ, însă, tot mai des televizorul gândește în locul nostru. E comod să-ți spună cineva ce-i bine și ce-i rău, cine-i dușman și cine-i prieten – în ogradă și dincolo de ogradă. E comod că nu trebuie să gândim – holdingul gândește pentru noi. Iar noi? Noi rămânem cu libertatea noastră și cu democrația noastră. Și nu mai vedem, dincolo de televizor, nici grimasele libertății, nici grimasele democrației.  

Televiziunile suspendate, mai devreme ori mai târziu, ar fi fost suspendate de CA dacă ar fi continuat să sfideze legea. Dar că au sfidat-o, și nu numai cele suspendate, eu n-am dubii. Doar că CA, urmând prevederile legii, trebuia să treacă toate procedurile prescrise de lege. Mai dificil pentru CA e cu bănuielile rezonabile de formare ilegală a vreunui holding. Aici e nevoie de toată informația, pe care n-o are CA, dar pe care o poate solicita de la alte structuri. O poate solicita. Că o poate primi – am mari dubii, urmărind câtă cooperare este între structuri și câtă dorință/voință comună este de a face ordine pe un segment ori altul. 

Cum să privim la ce a făcut Comisia pentru Situații Excepționale? Dispariția unei televiziuni, dacă e televiziune, întotdeauna-i pierdere pentru fluxul liber de opinii și pentru circuitul informațional nestingherit din societate. Am putea regreta că televiziunile respective aveau, poate, și programe bune și solicitate. Nu-i exclus, dar nu pleacă din minte lingura de dohot și butoiul de miere. Și nici momentul istoric foarte concret, cu pericole și amenințări deloc abstracte, pentru că le simțim și le resimțim. 

Televiziunile ne țin în captivitate informațională. E fapt – suntem captivii informației. Dar ai cărei informații? Dacă informația mă ține zi de zi în trecutul „luminos”, nu-mi convine. Nu uităm trecutul, pentru că-i al nostru și pentru că avem memorie. Dar să ne rupem de el și să trăim cu ziua de azi e mai înțelept, dacă ne uităm la cei care așa au făcut. Este cu totul aiurea să trăiești azi, cu gândul să te întorci în ieri. E la fel de aiurea să mai continuăm a compara valori și tradiții cu valori și tradiții care sunt mai valori și mai tradiții ca valorile și tradițiile noastre. Timp pierdut și îndeletnicire păgubitoare. 

Am văzut reacția unei televiziuni cu licența suspendată. Abundență de lozinci europene. Afirmații că n-a fost sancționată pentru cum reflectă războiul de agresiune. Pentru relevanță, vom aminti că APEL, în noiembrie, a monitorizat felul în care mai multe televiziuni, timp de o săptămână, au reflectat tematica de război în principalele ediții informative. Ei bine, televiziunea la care ne referim, timp de o săptămână nu a relatat nimic la temă. Strict legal, dacă nu dai reportaje despre război, CA nici nu are ce monitoriza. Dar ce facem cu  telespectatorii? Că pentru ei lucrăm, nu pentru CA. Oare pe iubiții telespectatori ai televiziunii în cauză chiar în niciun fel nu-i interesează ce se întâmplă în țara vecină?! Chiar nu țin în gazdă refugiați sau chiar nu ajută refugiați din țara vecină, pentru ca aceste preocupări ale lor să fie și preocupările televiziunii?! Nu cred că pe telespectatorii televiziunii date nu-i interesează asemenea lucruri. Respectivii telespectatori sunt oameni, oameni vii, cu sentimentul compasiunii pentru cei ajunși la nevoie. Ajută, ca și ei să fie ajutați la nevoie. E omenește așa să fie. Nu-i omenește să dosești asemenea teme și probleme. E altceva. Se cheamă manipulare prin tăcere. Iar când zici că n-ai fost sancționat pentru felul în care ai reflectat o temă, dar „uiți” să spui că ocolești tema, se cheamă omisiune, altă metodă de manipulare. Cam așa se amestecă toate-ntr-o oală – și lozincile, și îndreptățirile… 

S-ar putea ca suspendarea licențelor să pară o treabă disproporționată. Că te gândești: televiziunile acestea au angajați care trebuie plătiți, au sedii și echipamente care trebuie întreținute și îngrijite, au, probabil, contracte de publicitate, de sponsorizare sau de parteneriate, care trebuie onorate. Un ghem de probleme. În același timp, oare, ce alternative avea decizia Comisiei? Un proaspăt holding de toată splendoarea, cu documente în regulă, perfect legale, cu toți beneficiarii efectivi declarați și cunoscuți? La noi chiar și persoanele interpuse sunt cunoscute, că țara-i târg, și-n târg tot se știe. Și-n târg muncesc de cu zor și structurile puse să nu permită holdinguri, dar deprinse să strângă din umeri.  

S-a întâmplat ce s-a-ntâmplat. Să fie de vină televiziunile, să fie de vină decidentul? Cine și cât e de vină? Posibil, o va spune, ca în democrație, justiția. Că, să recunoaștem, cam prost stăm cu argumentările și cu motivările.  Cu asta am stat prost și-n timpuri liniștite, darămite în cele de azi, nemaitrăite și, deci, fără o șansă în plus să ne dumirim cum e mai bine să facem ce facem.