Incluziunea începe cu propria atitudine. Jurnaliștii nu sunt o excepție

Victoria Boțan 

jurnalistă, activistă civică, specialistă în relații publice la Asociația „MOTIVAȚIE” din Moldova

„Nu există persoane cu dizabilități. Există societăți care creează bariere și dificultăți pentru persoane cu diferite necesități. Dizabilitatea se conține în însăși societatea, ci nu în condiția fizică a fiecărui individ”. Cuvintele lui Simon Brisenden reprezintă și viziunea Asociației în care activez de mai bine de șase ani în calitate de specialistă în relații publice. Ca persoană cu o dizabilitate locomotorie, din propria exeperiență pot spune că în Republica Moldova, din păcate, persistă modelul medical și cel caritabil de abordare a persoanelor cu dizabilități. Mass-media nu este o excepție. 

Prin model medical mă refer la faptul că persoanele cu dizabilități nu sunt recunoscute ca fiind normale, ci ca ființe care au nevoie de tratament, acestea jucând un rol pasiv în societate căci nu pot duce un mod de viață independent și au nevoie mereu de ajutorul cuiva.

Majoritatea persoanelor cu dizabilități din Moldova pe care le cunosc au primit bani pe stradă de la trecători, inclusiv eu. Am ajuns la concluzia că poți să ai o mașină de lux și să arăți impecabil, însă, dacă folosești un scaun rulant ori ai o dizabilitate vizibilă, chiar și cerșetorii din Republica Moldova îți vor întinde bani. Oamenii noștri sunt buni la suflet și vor să ajute, dar de multe ori nu știu cum să o facă corect și, fără să întrebe, pot lua decizia în locul tău.

Cunosc un băiat în scaun rulant, care aștepta troleibuzul la stație, dar când s-a apropiat primul troleibuz a fost împins în interior fără a solicita acest lucru, deși nu avea nevoie să meargă în acea direcție.

E normal să nu cunoaștem anumite lucruri, dar e bine mai întâi să întrebăm dacă persoana vizată are nevoie de ajutor și în ce anume ar consta acesta. 

Un exemplu de abordare medicală a persoanelor cu dizabilități în societate este atunci când o persoană în scaun rulant se adresează la medic, planificând să dea naștere unui copil, iar doctorul întreabă persoana cum va avea grijă de copil sau dacă nu-i este frică că și copilul va avea o dizabilitate la rându-i. 

Centrul de Instruire în Domeniul Sănătății Reproductive (CIDSR) a elaborat în 2016 raportul „Analiza situațională a problemelor cu care se confruntă femeile și fetele cu dizabilități ale aparatului locomotor din Moldova în exercitarea drepturilor sexuale și reproductive”. Conform constatărilor din acest raport, o parte dintre femeile cu dizabilități explică adresabilitatea redusă la serviciile de sănătate sexuală și reproductivă (SSR), inclusiv planificarea familială, din motiv că au avut parte de un comportament considerat de ele drept discriminatoriu. O treime din femei și membri de familie consideră că atitudinea lucrătorilor medicali față de persoanele cu dizabilități, care se adresează pentru servicii de SSR, este neprietenoasă și acuzativă – o barieră majoră de acces la serviciile medicale. 

Conform aceluiași raport, în timpul evaluării au fost relatate cazuri concrete de încălcare a drepturilor în domeniul sănătății reproductive ale persoanelor cu dizabilități, inclusiv cazuri de violență sexuală:

• Medicul de familie a refuzat să ofere o trimitere la ginecolog, motivând că femeia cu dizabilitate nu are nevoie de această vizită; 

• Medicul a sugerat unei femei cu dizabilități să întrerupă sarcina;

• În timpul vizitei la ginecolog, doctorul a refuzat să preia frotiul femeii, din motiv că nu este obligat să o ajute să urce pe fotoliul ginecologic, care nu este adaptat pentru femeile cu dizabilități ale aparatului locomotor; 

Modelul caritabil ține de materialele jurnalistice în care persoanele cu dizabilități sunt abordate cu accent pe situația tragică în care s-ar afla. Persoanele sunt prezentate ca fiind neajutorate, că nu pot avea grijă de sine, inspiră milă și sunt un obiect al acțiunilor de caritate. 

Cred că cea mai corectă abordare a dizabilității este cea bazată pe respectarea drepturilor omului. Mai exact, atitudinea societății trebuie să fie una de la egal la egal, iar protagoniștii materialelor să fie abordați cu respect, demnitate și accent pe abilitățile personale și profesionale, ca membrii egali ai societății, care pot și vor să contribuie la dezvoltarea comunității din care fac parte.

În acest sens, jurnaliștii au un rol foarte important în promovarea incluziunii sociale a persoanelor cu dizabilități prin

• Utilizarea unei terminologii etice, bazate pe abordarea omului din perspectiva personalității sale, nu a diagnozei. Chiar dacă folosesc un scaun rulant, oamenii cu dizabilități nu sunt „țintuiți în scaun rulant” sau „mai triști ca noi”. Echipamentul lor nu este un prilej de milă. El le ajută să fie mai active și mobile, să ducă un mod de viață independent. Mai multe detalii și exemple puteți găsi în broșura „Cum scriem corect despre persoanele cu dizabilități”. 
• Elaborarea și promovarea istoriilor de succes ale persoanelor cu dizabilități, așa ca vocea lor să fie auzită. Însă, atenție la abordare. Evitați cele două extreme: „erou” sau „victimă”. Un om cu dizabilități nu este un erou doar pentru că face lucruri ordinare (studiază/lucrează/are famlie) și înfruntă niște obstacole.
• Evitarea etichetării unui invitat din studio drept „persoană cu dizabilități”. Dacă într-o emisiune sunt invitate mai multe persoane în rol de experți/experte și le prezentați funcți, procedași cu toți la fel, care la fel are un rol important în emisiune, dar și o funcție. 
• Informarea și sensibilizarea altor colegi de breaslă în ce privește domeniul dizabilității. 
• Responsabilizarea autorităților de resort ca să creeze condiții de accesibilitate în instituții de menire publică pentru toți cetățenii. Pe Harta Accesibilității, elaborată în 2011 de Asociația MOTIVAȚIE, sunt incluse 3.762 de obiecte din Moldova (instituții sociale, culturale, de educație și medicale, întreprinderi, ONG-uri, sectoare de Poliție și secții de votare). Din cele 1.619 instituții publice evaluate și incluse pe această hartă, doar 172 sunt complet accesibile pentru persoanele cu mobilitate redusă (persoane în etate, persoane cu dizabilități, părinți cu copii mici în cărucior etc.), 369 sunt parțial accesibile și 1.078 sunt inaccesibile. Ce înseamnă aceste cifre în viața reală? Bunăoară mai puține persoane cu dizabilități care pot accesa un loc de muncă vacant fiindcă nu e accesibil, chiar dacă au toate competențele și dorința de a munci.

O societate incluzivă începe cu lucruri simple. Rețineți:

• Persoanele cu dizabilități nu au nevoie de milă, dar de acceptare și respect, ca și orice altă persoană. Ele nu vor să audă la spate fraze precum „Of, săraca de ea/el!”sau „Așa ni-i jale că ești invalid/ă!” sau „Ce simpatic/frumoasă ești, dar calic/ă”. 
• Persoanele cu dizabilități nu sunt infantile și pot să ia propriile decizii. Ele pot să lucreze, să facă studii, să întemeieze o familie și să ducă un mod de viață activ. Ele pot fi părinți, frați și surori, elevi și studenți, angajați și angajatori, colegi, vecini etc.
• Persoanele cu dizabilități pot să întemeieze familii și să dea naștere unor copii absolut sănătoși.
• Dizabilitatea nu este o boală.
• Nu oferiți oamenilor cu dizabilitate bani pe stradă, mai ales dacă ei diplomatic vă refuză acest lucru. Persoanele cu dizabilități nu sunt sărace. Ele la fel pot avea un job pe măsură și deține funcția de director, manager, contabil-șef, medic, jurnalist etc.
• Înainte să ajutați, întrebați persoana dacă are nevoie de ajutor și cum anume. 
• În discuție cu o persoană cu dizabilități, adresați-vă ei și nu celui care o supraveghează/ajută/însoțește.
• Cedați locul în transportul public unei persoane cu mobilitate redusă, folosind adresarea „domnule/doamnă”, fără să apelați la termeni discriminatorii precum „invalid/ă” sau „calic/ă”.

Într-o discuție cu o persoană cu dizabilități, pentru a nu-i leza demnitatea, evitați întrebără precum: 

• „Ce s-a întâmplat?”, „De ce mergi așa?” sau „Ești așa de la născare sau ai avut un accident?” și asta fără să stabiliți cu ea un contact preventiv sau să-i cunoașteți cel puțin numele. Ea se va gândi că vă interesează mai mult afecțiunea sa, dar nu ceea ce prezintă ca personalitate. Niciun om nu este obligat să se justifice pentru dizabilitatea sa, mai ales în fața unor necunoscuți.
• În proces de elaborare a materialelor jurnalistice evitați întrebarea „Dar care este diagnoza ta?” dacă acest lucru nu este strict dictat de tematica reportajului. Și chiar și atunci o putem face doar cu acordul persoanei (exemplu: acțiune de caritate). Diagnosticul este o informație cu caracter personal, protejată prin lege. Orice persoană merită să fie tratată cu demnitate.
• Este iritant pentru o persoană să fie întrebată în dimineața zilelor lucrătoare, de către vecinii săi de bloc de exemplu, „Mergi la plimbare?”, creându-se iluzia că aceasta nu este în stare să muncească sau nu poate avea vreo activitate importantă. 

De la ce începe incluziunea socială a persoanelor cu dizabilități? De la propriul exemplu și un comportament de cetățean bine informat, deschis pentru acceptarea diversității și conștient de drepturile și necesitățile altor persoane. Putem fi mai buni începând din familie, de la locul de studii și muncă, prin impactul pe care îl formăm împreună la nivel local, național și global în promovarea drepturilor și imaginii pozitive a persoanelor cu dizabilității în societate. Cred că atunci când vom vedea mai multe persoane cu mobilitate redusă pe stradă, la cumpărături, în zone de agrement, în transport public, în calitate de colegi de muncă sau în administrația publică centrală și locală, vom ști cu adevărat că locuim într-o societate incluzivă, în care fiecare își poate aduce aportul și are acces liber la servicii. 

Închid ochii și încerc să-mi imaginez că asta se întâmplă în Moldova. Ași spune că sunt o visătoare, dar cred că merită cel puțin să începem cu propriul exemplu. 

Materialul este publicat în cadrul campaniei „Incluziunea începe de la mine” . Campania este organizată în cadrul proiectului „Promovarea coeziunii sociale în Moldova prin încurajarea incluziunii și diminuarea discriminării”, desfășurat de CJI în cadrul programului „Inițiativă Comună pentru Oportunități Egale – Faza II”, implementat din resursele acordate de Agenția Elvețiană pentru Dezvoltare și Cooperare (SDC).