Victor Gotișan, cercetător media
De la „Deep Throat”-ul american la „Minodora” moldovenească
Zilele trecute, butonând telecomanda, m-am oprit la All the President’s Men, probabil unul dintre cele mai cunoscute filme despre jurnalismul de investigație și scandalul Watergate. Povestea este deja clasică: în anii ’70, doi jurnaliști de la The Washington Post – Bob Woodward și Carl Bernstein – reușesc să deconspire unul dintre cele mai mari scandaluri politice din istoria SUA, cu ajutorul unei surse anonime, cunoscute sub numele „Deep Throat”. O sursă care, prin informațiile oferite, a contribuit decisiv la demisia președintelui Richard Nixon, iar identitatea ei a rămas necunoscută publicului mai bine de 30 de ani. Totuși, ceea ce a făcut diferența în acest caz nu a fost misterul sursei, ci rolul pe care aceasta l-a avut în procesul jurnalistic. „Deep Throat” nu livra informații brute publicului și nu dicta narațiuni. El confirma piste, orienta investigația și, mai ales, funcționa într-un cadru riguros, în care fiecare informație era verificată, contextualizată și asumată editorial.
Astăzi, în Republica Moldova, pare că avem propriul nostru „Deep Throat”. Doar că asemănările se opresc strict la partea de anonimat. Pentru că nu orice anonimat înseamnă sursă jurnalistică. Nu orice cont anonim este avertizor de integritate (whistleblower). Și nu orice profil de social media care publică acuzații, insinuări sau informații neverificate poate fi tratat drept actor de tip watchdog (câine de pază). În jurnalism, anonimatul este o excepție profesională, gestionată prin reguli clare. Pe rețelele sociale, anonimatul poate deveni foarte ușor un instrument de influență fără responsabilitate. Iar aici începe, de fapt, problema.
„Minodora Calistru-Prisacu”: un cont anonim, nu o sursă jurnalistică
În ultimele luni, un cont de social media cunoscut sub numele de „Minodora Calistru-Prisacu” a devenit un actor vizibil și, pe alocuri, influent în spațiul informațional. Profilul este anonim, iar identitatea persoanei sau a persoanelor din spatele lui rămâne necunoscută, chiar dacă mai mulți, inclusiv jurnaliști, susțin că ar fi vorba despre o persoană reală, cu nume, familie și o anumită notorietate în cercuri restrânse. Această ambiguitate nu face decât să alimenteze curiozitatea și să creeze o aură de „autenticitate” dificil de verificat. Cu toate acestea, postările sale generează reacții consistente, sunt preluate rapid în ecosistemul online, discutate în spațiul public și, în unele cazuri, validate prin citări sau referințe de către jurnaliști ori instituții media. Astfel, un conținut care, în mod normal, ar trebui tratat cu maximă prudență, ajunge să circule cu o viteză și o credibilitate comparabile cu cele ale unor surse asumate.
Problema nu este, în sine, existența unui astfel de cont. Internetul este un spațiu deschis, în care coexistă surse anonime, opinii neasumate, interpretări personale și conținut speculativ. Acestea fac parte din dinamica mediului digital. Problema apare în momentul în care granița dintre opinie și informație începe să se estompeze, iar astfel de conturi sunt tratate ca surse credibile sau, mai grav, sunt integrate – direct sau indirect – în circuitul mediatic. În acel moment, nu mai vorbim doar despre un simplu profil anonim, ci despre un mecanism de influență care capătă legitimitate prin preluare, amplificare și validare. Faptul că un astfel de cont este citat, invocat ca referință sau chiar invitat să intervină telefonic în emisiuni – oferindu-i-se astfel legitimitate publică – consolidează percepția de falsă credibilitate.
Această legitimare, fie ea intenționată sau nu, ridică semne serioase de întrebare despre standardele profesionale, despre filtrul editorial și despre responsabilitatea pe care o au instituțiile media în gestionarea informației într-un context deja fragil și vulnerabil.
Sursă anonimă, avertizor de integritate și cont anonim nu sunt același lucru
Una dintre cele mai periculoase confuzii din această dezbatere este amestecarea a trei lucruri diferite: sursa anonimă, avertizorul de integritate și contul anonim de social media.
Sursele anonime nu sunt, în sine, o problemă. Dimpotrivă, ele sunt adesea esențiale, mai ales în jurnalismul de investigație. Fără astfel de surse, multe cazuri de corupție, abuz sau ascundere a informațiilor de interes public nu ar ajunge niciodată în atenția publicului. Anonimatul poate proteja oameni reali în situații reale de risc și tocmai de aceea rămâne un instrument legitim în arsenalul jurnalistic. Dar există o diferență fundamentală: în jurnalism, sursa anonimă nu este niciodată produsul final, ci doar punctul de plecare. Ea deschide piste, oferă indicii, orientează investigația. De aici începe, de fapt, munca jurnalistului: verificarea informațiilor din surse independente, coroborarea datelor, înțelegerea contextului și asumarea editorială a rezultatului final.
În plus, e absolut obligatoriu ca jurnalistul să cunoască identitatea sursei – chiar dacă aceasta rămâne protejată în spațiul public – pentru a putea evalua credibilitatea, motivațiile și eventualele riscuri asociate informației. Anonimatul rămâne valabil față de public, nu față de jurnalist. Aceasta este o distincție esențială.
La fel, whistleblowingul — sau avertizarea de integritate (cum am văzut că este calificat de unii „activiști” contul „Minodora”) – nu înseamnă simpla publicare de acuzații, insinuări sau fragmente de informație pe rețelele sociale. Un avertizor de integritate oferă informații despre abuzuri, ilegalități sau practici de interes public, de regulă asumându-și riscuri reale. Dar aceste informații trebuie verificate, contextualizate și tratate cu rigoare. Ele nu devin adevăr jurnalistic prin simplul fapt că sunt publicate anonim.
Nici funcția de watchdog nu poate fi redusă la expunere, indignare sau viralizare. În jurnalism, rolul de watchdog presupune monitorizarea puterii, investigarea abuzurilor, verificarea faptelor și asumarea publică a responsabilității editoriale. Un cont anonim poate ridica întrebări, poate semnala teme sau poate alimenta dezbateri. Dar asta nu îl transformă automat într-un actor jurnalistic sau într-un watchdog în sens profesional.
În lipsa acestui proces, orice informație anonimă rămâne doar o afirmație. Iar transformarea ei direct în „știre”, fără verificare și fără filtrul critic necesar, înseamnă – în cel mai bun caz – neglijență profesională și, în cel mai rău caz, un teren fertil pentru manipulare.
Cum funcționează mecanismul
Dincolo de misterul identității, modelul este, în esență, simplu și perfect adaptat logicii platformelor sociale. „Minodora” identifică subiecte cu încărcătură emoțională puternică – de regulă cazuri negative, dramatice sau controversate, precum „Cazul Cuciuc”, „Cazul Vartic” sau „Cazul minorei de la Criuleni” – și intervine rapid în conversația publică, de multe ori înainte ca informația să fie clarificată sau confirmată. Prin această viteză de reacție, contul reușește să seteze un prim cadru de interpretare și, implicit, o agendă informală în mediul online.
Ulterior, aceste cazuri sunt alimentate constant prin detalii suplimentare, interpretări personale și afirmații care nu sunt întotdeauna verificabile sau susținute de dovezi clare. Narațiunea nu este construită ca un demers jurnalistic, ci ca o succesiune de „revelații” care mențin atenția publicului și creează impresia unui acces privilegiat la informații din interior. Acest tip de discurs – fragmentat, insinuant, dar sigur pe sine – contribuie la consolidarea unei aparente credibilități, chiar și în lipsa unor mecanisme reale de verificare. În paralel, algoritmii platformelor favorizează exact acest tip de conținut: emoțional, rapid și ușor de distribuit. Astfel, ceea ce pornește ca o postare izolată se transformă într-un flux continuu de reacții, redistribuiri și comentarii, amplificând exponențial vizibilitatea. În lipsa unor filtre editoriale, nu există pauză pentru verificare, nu există responsabilitate pentru eventuale erori și nici obligația de a reveni cu precizări sau corecții.
În realitate, avem de-a face cu un mecanism clasic de creștere a audienței, construit pe trei piloni simpli: emoție, viteză și senzaționalism. Emoția atrage atenția, viteza captează primele reacții, iar senzaționalismul menține interesul și generează distribuiri. Într-un astfel de ecosistem, lipsa unui nume, a unei redacții sau a unei responsabilități editoriale nu este un dezavantaj, ci, paradoxal, un avantaj. Riscurile sunt minime, iar beneficiile – vizibilitate, influență și capacitatea de a modela percepții – sunt maxime.
Când media legitimează anonimatul
Cea mai serioasă problemă nu este existența acestui cont sau a altor conturi similare, ci modul în care el este preluat, amplificat și validat de unii jurnaliști și unele instituții media. În momentul în care o sursă anonimă este invitată telefonic în emisiuni, citată sau tratată ca interlocutor legitim, granița dintre informație și speculație începe inevitabil să se estompeze. Iar asta are efecte directe asupra modului în care publicul înțelege și interpretează realitatea.
Jurnalismul funcționează pe baza unor reguli clare: verificare, responsabilitate, asumare editorială. Aceste reguli nu sunt opționale și nu țin de context, ci definesc însăși credibilitatea profesiei. În momentul în care ele sunt suspendate sau relativizate, spațiul mediatic devine mult mai vulnerabil la manipulare, exagerare și distorsionare.
A oferi platformă unui actor anonim fără un minim filtru critic înseamnă, de fapt, a transfera credibilitate fără acoperire. Iar odată oferită, această credibilitate este greu de retras, pentru că publicul nu mai face diferența între ceea ce este verificat și ceea ce este doar afirmat cu suficientă convingere.
De aici apare un efect și mai periculos: ceea ce ar trebui să fie doar un punct de pornire pentru verificare ajunge să fie tratat ca produs final. O postare devine subiect de emisiune. O insinuare devine ipoteză publică. O afirmație neverificată devine reper în conversație. Iar presa, în loc să filtreze și să contextualizeze, riscă să devină parte a mecanismului de amplificare.
Rolul jurnalistului: între acces și responsabilitate
În acest context, apare o întrebare esențială: care mai este rolul jurnalistului atunci când astfel de surse anonime ajung să domine conversația publică? Un principiu de bază al meseriei spune clar: jurnalistul trebuie să știe cu cine vorbește. Nu neapărat pentru a face publică identitatea sursei, ci pentru a se convinge că aceasta există, că are acces real la informație și că nu este, pur și simplu, o construcție oportunistă sau un instrument de manipulare.
Protejarea anonimatului este o practică legitimă și, uneori, necesară. Dar ea vine la pachet cu o responsabilitate profesională clară: verificarea sursei. În cazul „Minodora”, această etapă pare, de multe ori, să fie sărită sau tratată superficial. Or, fără această minimă diligență, jurnalistul nu mai acționează ca un filtru de încredere, ci devine un simplu vector de amplificare.
Altfel spus, dacă nu există un efort real de a verifica cine este în spatele informației, ce motivații are și cât de credibile sunt afirmațiile sale, diferența dintre jurnalism și simpla redistribuire de conținut devine tot mai greu de justificat. Și, inevitabil, apare întrebarea: de ce ar mai avea publicul nevoie de jurnaliști, dacă poate accesa direct aceleași informații – sau pseudo-informații – de pe platforma „Minodorei”?
Diferența esențială
Compararea „Minodorei” cu „Deep Throat” este tentantă la prima vedere, dar profund eronată. În realitate, vorbim despre două logici complet diferite de funcționare. Prima operează în afara oricărui cadru jurnalistic, într-un ecosistem dominat de viteză, impact emoțional și capacitatea de a genera reacții imediate, chiar cu prețul polarizării. A doua a fost parte integrantă a unui proces riguros, în care informația nu era niciodată publicată ca atare, ci trecea prin filtre succesive de verificare, contextualizare și asumare editorială.
Mai mult decât atât, „Deep Throat” nu era o voce publică și nu căuta vizibilitate. Rolul său era discret, limitat la a ghida și confirma demersul jurnalistic, nu de a-l înlocui. În cazul „Minodora”, logica este inversă: sursa devine ea însăși canalul, naratorul și, uneori, chiar arbitrul adevărului, fără a fi supusă acelorași standarde de responsabilitate.
Prin urmare, problema nu este anonimatul în sine. Anonimatul poate fi justificat și necesar. Problema apare atunci când anonimatul este dublat de absența oricărei responsabilități editoriale și de lipsa unui proces real de verificare. Acolo unde nu există filtre, nu mai vorbim despre jurnalism, ci despre influență neasumată.
Despre întunericul informațional: când și jurnalismul poate muri în întuneric
Revenind la Bob Woodward și la The Washington Post, publicație care în 2017 – în contextul primului mandat al lui Donald J. Trump la Casa Albă – și-a asumat deviza „Democracy Dies in Darkness”, sensul acestei fraze pare astăzi mai actual ca oricând. Extinsă la realitatea mediatică actuală, am putea spune că și jurnalismul poate muri în întuneric. Nu neapărat în întunericul produs de lipsa informației, ci în cel creat de excesul de informație neverificată, de surse anonime nefiltrate, de acuzații transformate în narațiuni și de conținut viral tratat ca reper de credibilitate.
Într-un astfel de ecosistem, „întunericul” nu mai înseamnă tăcere sau absența datelor. Dimpotrivă, poate însemna zgomot, confuzie și abundență informațională fără responsabilitate. Iar atunci când diferența dintre fapt și opinie, dintre sursă și speculație, dintre jurnalism și spectacol devine tot mai greu de distins, nu doar democrația este pusă la încercare, ci și însăși ideea de jurnalism ca filtru de încredere și instrument de orientare publică.
Pentru că problema nu mai este accesul la informație ci calitatea, verificarea și responsabilitatea din spatele ei. Jurnalismul nu moare doar atunci când informația este ascunsă, ci și atunci când informația neverificată este amplificată încât ajunge să substituie adevărul verificabil.
Întrebarea nu este cine este „Minodora”, pentru că identitatea, în sine, nu rezolvă problema de fond. Întrebarea reală este alta: de ce am început să tratăm astfel de surse drept credibile? Ce s-a schimbat în practicile noastre jurnalistice și în așteptările publicului, astfel încât anonimatul lipsit de verificare să poată substitui, chiar și temporar, criteriile de rigoare profesională?
Răspunsul la această întrebare spune, de fapt, mult mai multe despre starea spațiului mediatic decât orice încercare de a descoperi cine se ascunde în spatele unui cont anonim.
Comentariul a fost elaborat în cadrul proiectului „Presă rezilientă, alegători informați: protejarea alegerilor din Moldova împotriva dezinformării”, susținut financiar de Ambasada Regatului Țărilor de Jos în Moldova. Opiniile exprimate aparțin autorilor și nu reflectă neapărat poziția donatorului.