Alina Andronache
expertă de gen în politici publice, advocacy și lobby civic
Centrul Parteneriat pentru Dezvoltare
Uneori, cele mai impresionante povești rămân nespuse. Femeile din grupurile vulnerabile – marcate de sărăcie, discriminare sau violență domestică – au adesea un traseu de viață plin de obstacole. În spatele statisticilor și al știrilor sumare, există însă oameni reali, a căror voce merită să fie auzită și care, prin exemplul lor, pot inspira comunități întregi. Presa are puterea și responsabilitatea de a pune în lumină aceste istorii și de a acționa ca un catalizator al schimbării sociale. O presă curajoasă nu doar reflectă realitatea, ci o schimbă. Asta cred eu cu tot sufletul și rațiunea mea.
Asigurați o reprezentare echilibrată dincolo de clișee și prejudecăți
Televiziunea rămâne una dintre cele mai influente surse de informație și formare a opiniilor, iar modul în care apar femeile și alte grupuri vulnerabile pe micul ecran are un impact major asupra percepției publice. O primă recomandare este asigurarea unei reprezentări echilibrate și demne: invitarea expertelor și protagonistelor în emisiuni; prezentarea persoanelor din grupuri marginalizate în ipostaze pozitive, nu doar ca victime. Foarte des în emisiunile de top, în orele de vârf sau pe teme importante, vedem că subiectele sunt discutate de o majoritate sau de oameni care nu reprezintă grupul ori problema vizată. De exemplu, într-un platou unde se discuta despre concediul de maternitate au fost patru persoane și toți bărbați, caz concret din 2023 din Moldova. Pe subiecte considerate „masculine” – precum economie, energie sau politică – sunt adesea invitați doar bărbați. Astfel se perpetuează stereotipurile despre cine are „dreptul” sau „competența” de a vorbi public. De ce nu ar putea fi invitate și femei când se discută teme economice sau de securitate?
În aceeași măsură, când subiectul este despre egalitate de gen, politici sociale sau educație, vedem frecvent doar femei în platou. Este esențial ca reprezentarea să fie echitabilă în orice context, indiferent de temă. Dacă ne dorim o promovare autentică a egalității de gen, atunci este important ca și bărbații să participe la discuții despre drepturile femeilor, iar femeile să fie prezente în dezbaterile despre economie, infrastructură sau digitalizare. Acest principiu se aplică și în cazul altor grupuri vulnerabile. Reprezentarea echilibrată în talks-how-uri, emisiuni și dezbateri trebuie să țină cont nu doar de gen, ci și de alte forme de subreprezentare – precum dizabilitatea, etnia sau mediul de proveniență – în funcție de subiect și domeniu.
Conștientizând acest aspect, BBC a inițiat proiectul 50:50, prin care redacțiile și-au monitorizat riguros invitații și sursele. Rezultatele au fost remarcabile: ponderea contribuitorilor femei a crescut de la sub 40% la 50% în doar câteva luni. Acest exemplu demonstrează că televiziunea poate fi proactivă în a oferi modele inspiraționale – de la femei lider și profesioniste vizibile pe post, la povești de succes ale unor oameni din medii defavorizate.
Renunțați la stereotipuri, eufemisme și formulări care revictimizează
Dacă presa vrea cu adevărat să încurajeze implicarea femeilor din grupuri vulnerabile, atunci primul pas este să revizuiască limbajul pe care îl folosește. Pentru că limbajul nu este niciodată neutru: el poate deschide uși sau le poate închide, poate da curaj sau poate adânci rușinea, poate valida sau poate exclude. Mult prea des, femeile – mai ales cele care fac parte din grupuri vulnerabile – sunt descrise în termeni ce reduc, etichetează sau revictimizează. Ele devin „mama singură cu trei copii”, „femeia de etnie romă”, „bătrânica din sat” sau „tânăra în scaun cu rotile”. Și de aici, până la a construi o poveste care o definește doar prin vulnerabilitatea sa – sau chiar o învinovățește pentru ea – nu mai e decât un pas.
Femeile din aceste grupuri nu se vor simți motivate să se implice, să vorbească sau să participe la viața comunității atâta timp cât presa le arată prin cuvinte că sunt „altfel”, „mai puțin” sau „problematice”. O femeie nu trebuie să fie prezentată prin filtrul milei, nici să fie tratată ca o excepție care trebuie admirată doar pentru că „reușește în ciuda greutăților”. Trebuie să fie tratată ca un om complet, cu potențial, nu doar cu nevoi. Stereotipurile funcționează ca niște ziduri invizibile: „femeile vârstnice nu se mai pot reinventa”, „femeile cu dizabilități nu pot lucra sau iubi”, „femeile rome nu vor să muncească”, „femeile din sate nu înțeleg tehnologia”. Aceste idei, repetate subtil sau direct în media, blochează participarea. Ele le fac pe femeile din aceste grupuri să creadă că „nu este locul meu acolo”. Și, poate mai grav, îi fac și pe ceilalți să creadă că aceste femei „nu au ce căuta acolo”. Mai mult, atunci când presa vorbește despre femei care trec prin situații dificile – de la violență la sărăcie, de la excluziune la marginalizare – vedem adesea un limbaj care le acoperă cu vină sau le reduce la traume. Sunt eufemisme care fac răul să pară suportabil (bunăoară, „dispută în familie” în loc de violență domestică). Femeile nu se vor simți în siguranță să vorbească sau să se implice civic dacă simt că vor fi judecate, analizate sau tratate ca surse de dramă. De aceea, jurnaliștii au o responsabilitate reală: să scrie cu grijă, cu respect și cu onestitate. Nu este vorba de a „cosmetiza” realitatea, ci de a o reda fără a adăuga stigmatizare.
Fiți atenți cum construiți contextul – jurnalismul nu înseamnă echidistanță față de abuz
Un principiu de bază în jurnalism este prezentarea mai multor surse. Însă, în cazuri sensibile – cum sunt cele de violență sexuală sau domestică – acest principiu nu trebuie folosit ca pretext pentru a relativiza abuzul. Prea des, în reportaje vedem fraze precum „vecinii îl descriu ca un bărbat liniștit”, „și-a cerut scuze” sau „este primul incident”. Astfel de formulări, chiar și neintenționate, pot transmite publicului că fapta nu este atât de gravă sau că agresorul merită înțelegere. La fel de problematic este când se sugerează, subtil, că victima ar avea o parte din vină – de exemplu, „era la o petrecere, acasă la un bărbat abia cunoscut”. Este esențial ca jurnaliștii să înțeleagă că limbajul și modul de construire a contextului influențează profund percepția publicului și, implicit, siguranța victimelor. Nu este rolul presei să „echilibreze” fapta abuzivă cu detalii despre caracterul agresorului sau despre alegerile personale ale victimei. Concentrați-vă pe fapte, pe impactul asupra victimei și pe responsabilitatea agresorului – nu pe scuzele lui sau pe presupuse greșeli ale celei care a fost rănită. Asta înseamnă jurnalism etic, responsabil și solidar cu drepturile omului.
Deseori, relatările despre femeile victime ale violenței sunt însoțite de detalii personale care deviază atenția de la abuz și sugerează o responsabilitate indirectă a victimei: „femeia a mai fost căsătorită de trei ori”, „victima se afla într-un club de noapte până târziu” sau „victima consuma alcool împreună cu agresorul înaintea incidentului”. Astfel de afirmații, chiar dacă factual corecte, încarcă povestea cu o moralizare subtilă, punând accentul pe alegerile victimei și diminuând responsabilitatea agresorului.
Abordarea corectă presupune prezentarea clară și obiectivă a faptelor, fără nuanțe ce diminuează responsabilitatea agresorului sau care blamează indirect victima. În loc să întrebați vecinii despre moralitatea victimei sau despre cât de „liniștit” părea agresorul, întrebați despre disponibilitatea serviciilor sociale, despre intervenția autorităților sau despre lipsa unei rețele de sprijin care putea preveni abuzul.
Includeți vocile femeilor vulnerabile în materialele voastre
Pentru ca jurnalismul să fie cu adevărat empatic și motivant, vocea femeilor din grupuri vulnerabile trebuie să se audă clar în articole. Asta înseamnă ca reporterii să le ofere spațiu să își spună povestea cu propriile cuvinte, să le citeze experiențele și emoțiile și să le trateze drept surse principale, nu doar ca subiecți despre care vorbesc alții. Când o femeie afectată de sărăcie sau de violență își vede relatată povestea în mod autentic, cu nuanțe și complexitate, fără să-i fie distorsionată perspectiva, efectul poate fi eliberator și încurajator. Pe de o parte, această abordare editorială îi arată că experiența ei contează și merită ascultată; pe de altă parte, publicul ajunge să empatizeze mai ușor, auzind direct durerea, speranțele sau apelurile la schimbare din vocea persoanei implicate. Dacă subiectul este sensibil (de exemplu, violența domestică sau situația refugiatelor), asigurați un cadru de siguranță și confidențialitate, astfel încât ele să se simtă confortabil să-și împărtășească povestea. Protejați-le identitatea acolo unde este necesar și țineți cont de potențialul risc de revictimizare. Când femeile marginalizate se simt ascultate și respectate, mesajul lor are un impact mult mai mare în rândul publicului.
În loc ca articolele să se limiteze la descrierea tragediilor sau a condițiilor dificile, jurnaliștii pot alege să prezinte și cum reușesc unele femei să meargă mai departe, ce soluții găsesc și ce sprijin primesc din comunitate. Un mod eficient prin care presa poate motiva femeile vulnerabile este să scoată la lumină povești de reziliență și exemple pozitive de depășire a obstacolelor. În loc ca articolele să se limiteze la descrierea tragediilor sau a condițiilor dificile, jurnaliștii pot alege să prezinte și cum reușesc unele femei să meargă mai departe, ce soluții găsesc și ce sprijin primesc din comunitate.
Concentrați-vă pe soluții și informații utile, nu doar pe probleme
O altă recomandare-cheie este ca presa să adopte o abordare constructivă atunci când tratează subiectele ce vizează femeile vulnerabile, oferind context și informații utile, nu doar relatând faptele brute. Jurnaliștii au responsabilitatea de a explica publicului de ce se află aceste femei în situații dificile – adică să evidențieze cauzele sistemice precum sărăcia intergenerațională, lipsa accesului la educație, discriminarea de gen sau indiferența instituțiilor. Printr-o contextualizare atentă, cititorii înțeleg că problemele nu apar în vid și că adesea societatea și autoritățile poartă o parte din vină, ceea ce reduce tendința de a judeca sau stigmatiza victima. De exemplu, atunci când se relatează un caz de violență domestică într-o comunitate rurală, un articol bine documentat va menționa dacă zona respectivă are acces limitat la adăposturi pentru victime sau dacă poliția și-a ignorat obligațiile – astfel încât să arate întreaga imagine, nu doar episodul de violență. În plus, o informare responsabilă presupune ca materialele de presă să indice soluții sau resurse acolo unde este posibil.
O practică utilă este includerea, la finalul articolelor pe teme sensibile, a informațiilor de ajutor: numere de telefon (de exemplu, linii de urgență pentru victimele abuzurilor), adrese ale unor organizații care oferă consiliere gratuită sau exemple de proiecte care s-au dovedit eficiente în situații similare. Aceste detalii concrete pot face diferența pentru o cititoare aflată într-o situație limită, oferindu-i un prim punct de sprijin. Nu în ultimul rând, consistența acoperirii acestor subiecte este esențială. Mass-media ar trebui să revină periodic asupra problemelor care afectează femeile marginalizate, urmărind evoluția cazurilor și menținându-le în atenția publică până la găsirea unor soluții reale. Dacă instituțiile statului rămân tăcute sau pasive, presa poate contracara această tăcere amplificând vocea comunităților și punând presiune publică acolo unde e nevoie.
Instruiți-vă echipa și creați o cultură redacțională incluzivă
Organizați sesiuni interne de formare și discuții periodice pentru toți membrii redacției – de la reporteri și producători, până la editori și redactori-șefi. Abordați subiecte precum egalitatea de gen, prejudecățile inconștiente, relatările etice despre violență sau sărăcie etc. Astfel, veți construi o bază comună de cunoștințe și standarde jurnalistice. Încurajați-vă colegii să se întrebe la fiecare subiect: „Am luat în calcul și perspectiva femeilor afectate direct?”, „Există surse feminine cu expertiză pe acest subiect?”, „Este limbajul nostru lipsit de stereotipuri?”. O echipă mai informată va produce conținut mai echilibrat și mai empatic. Stabiliți reguli și obiective tangibile în redacție privind reprezentarea femeilor din grupuri vulnerabile. De pildă, propuneți-vă un anumit procent de surse feminine în talk-show-uri sau o regularitate lunară a articolelor care evidențiază povești de succes și reziliență. De asemenea, desemnați o echipă sau o persoană responsabilă cu monitorizarea materialelor publicate și cu oferirea de feedback constructiv. Evaluând constant gradul de diversitate și de respect al principiilor editoriale, veți putea remedia rapid derapajele și veți îmbunătăți, treptat, calitatea relatărilor. În felul acesta, presa devine mai credibilă, mai echitabilă și mai apropiată de nevoile reale ale comunităților dezavantajate.
Totuși, este important să recunoaștem că presa a evoluat semnificativ în ultimii ani, iar exemplele de bune practici sunt din ce în ce mai numeroase. Vedem tot mai mulți jurnaliști care abordează cu empatie și responsabilitate cazurile sensibile, respectând principiile etice și drepturile victimelor. În același timp, însă, observăm că anumite instituții media continuă să aibă derapaje și să încalce, uneori chiar neintenționat, normele Codului deontologic. De aceea, este esențial ca fiecare redacție să reflecteze constant asupra propriilor practici și să își perfecționeze abordările editoriale în sensul unei informări corecte, sensibile și echitabile.
Materialul este publicat în cadrul campaniei „Incluziunea începe de la mine”. Campania este organizată în cadrul proiectului „Promovarea coeziunii sociale în Moldova prin încurajarea incluziunii și diminuarea discriminării”, desfășurat de CJI în cadrul programului „Inițiativă Comună pentru Oportunități Egale – Faza II”, implementat cu suportul Guvernului Elveției.