Eşti aici

Jurnaliștii ca instrument de lifting facial pentru politicienii compromiși

06 Februarie 2019
730 de afişări
Vitalie Călugăreanu,
jurnalist Deutsche Welle
 
„Vă facem cap de listă electorală, creăm senzația că v-am cedat partidul, ne treceți în Parlament apoi voi vă retrageți și primiți ceea ce am grăit și ne vedem fiecare de viețile noastre”.

Este una din ofertele pe care câțiva jurnaliști săraci, dar curați și îndrăgiți de public, le-au primit cu ceva ani în urmă de la liderul unui partid periferic care își dorea tare să-și dezmorțească partidul. Rămăsese doar ca jurnaliștii să spună „da”. Atunci am înțeles cât de cinici sunt unii dintre oamenii care fac politică în Moldova. Ei numesc aceste jocuri de culise „afaceri”. Și e inutil să le vorbești despre sacrificiile jurnaliștilor. Nu-i interesează de ce ai făcut ulcer în studenție și cât de tare îți este dragă meseria asta. Individul râdea în hohote când îi povesteam că „furam” florile aduse de mirese la Focul veșnic, le vindeam la piața Docuceaiev ca să ne facem bani de ceai și pâine în cămin. Pe ei nu-i interesează de ce nu te-ai vândut până a veni ei cu „oferta”. Când încerci să le explici motivul refuzului, au o singură replică: „Bine, spune suma!”. Exact ca la piață în Istanbul. Iar când scoți din buzunar ultimii 30 de lei și îi bagi sub ceașca de cafea, servită în localul fițos la care te-a invitat, ridicându-te să pleci - se uită nedumerit și te mai umilește o dată:

- Nu înțeleg, de ce te superi!? Toți așa fac!
- Îți explic „pe limba ta”: Această tentativă de lifting facial a eșuat, bratan!

Să fiu înțeles corect – nu sunt contra accederii jurnaliștilor în politică. Dimpotrivă, cred că un jurnalist simte pulsul publicului, cunoaşte problemele din societate, ştie să facă rapid o anchetă, niște verificări şi prezența lor în politică este necesară. Pur și simplu, uitându-mă în listele electorale ale partidelor implicate în alegerile din 24 februarie, mi-am amintit de acest caz. Știu, se întâmplă și invers – plătește cel care se vrea pe liste. „Cotizează”, spun ei.

În ajunul alegerilor, politicienii detestați pentru corupție caută disperați figuri publice alături de care să se afișeze, pentru transfer de imagine: jurnaliști notorii, artiști, sportivi de top aplaudați pentru mușchii lor, etc. Evident, operațiunea nu este nouă – au umblat cu artiștii și prezentatorii după ei în campanie și Snegur, și Lucinschi, și Voronin. Unii au cântat „pentru uninominalul” lui Plahotniuc neavând idee ce-i asta, iar în cele din urmă au aplaudat mixtul lui Dodon pe care nici acum nu-l înțeleg. Este exploatată firea omului de a se raporta la personalități apreciate. Oamenii de acasă votează notorietatea, nu onestitatea, iar speculanții politici au înțeles asta.

Spuneam, concubinajul dintre politicieni și jurnaliști e vechi. Una din explicațiile fenomenului ar fi că nu se mai poate trăi din jurnalism în numele adevărului. Banii și puterea se găsesc în politică. Și, la o anumită vârstă, probabil, unii nu simt sau pentru ei nu mai contează că acei bani put. La o anumită vârstă, probabil, nu mai contează atât de mult nici chiar sacrificiul pe care l-ai făcut în studenție pentru meseria asta. Și accepți, pentru bani sau alte beneficii, ca un individ să-ți pocească necrologul într-o singură zi de campanie electorală. Priveliștea e similară cu cea de la piața de vechituri de lângă Gara Feroviară, unde oamenii în vârstă, înglodați în sărăcie, își expun la vânzare ce le-a mai rămas prin casă. Averea unui jurnalist este onoarea, verticalitatea și notorietatea. Momentul în care decide să renunțe la ele – să le vândă - este cumplit. Cu câțiva ani în urmă, la piața de vechituri am întâlnit o doamnă în vârstă care vindea un patefon foarte vechi, dar foarte bine păstrat. Am vrut să-l cumpăr pentru cămeruța-muzeu din casa noastră. M-am uitat în ochii acelei doamne... Se umplură imediat de lacrimi. A încercat să-mi spună ceva... Îl primise cadou de la soț înainte să se căsătorească. Era ultima amintire despre el care îi rămăsese în casă... Am renunțat și am cumpărat de la ea un ceainic în care am sădit flori.

Totuși, intrarea jurnalistului în politică nu e un păcat, atât timp cât cel care face acest pas pune un punct mare, vizibil de la distanță, în cariera sa de jurnalist și își anunță clar trecerea în tabăra cealaltă – a politicienilor. E de la sine înțeles că el nu poate juca cele două roluri concomitent. Mai mult, nu o poate face nici „sub acoperire”, deși la noi unii par tentați, mai ales în prima perioadă după „divorț” sau până după alegeri, să le combine.

Eu nu-i cred pe cei care spun că migrează de la jurnalism spre politică „pentru a putea face mai mult pentru oameni” sau pentru a schimba lucrurile din interior, pentru că „în interior” lucrurile sunt decise de cei cu schemele, cu bani mulți, de obicei furați, iar jurnaliști cu bani mulți, curați, mai ales în Moldova, nu sunt. Și nici nu cred că există vreun domeniu mai potrivit ca jurnalismul, care să-ți ofere posibilitate să stai la straja interesului public (adică să muncești eficient pentru oameni) având bani puțini. Dar eu cred că un jurnalist bun poate avea o carieră politică de succes. Și nu neapărat prin scandaluri zilnice și discursuri mustoase la ședințele Parlamentului, ci ca om de stat. Exemple pozitive sunt mai multe - Al Gore, Sarah Palin ori Viviane Reding - sunt politicieni care și-au început cariera în presă. Franța a avut și un ministru al dezvoltării (Pascal Confin) provenit din jurnalismul economic.

România a avut și are o puzderie de jurnaliști în funcții oficiale: Claudiu si Adriana Saftoiu au renuntat la presă pentru functii politice temporare la Palatul Cotroceni, Gabriela Firea este primar de București… Și Olguța Vasilescu, a fost ziaristă, Teo Trandafir a fost parlamentar sub sigla PDL… Exemplele moldovenești sunt și ele numeroase: Corina Fusu, Dumitru Ciubașenko, Iurie Roșca, Constantin Starîș, Alexandr Petkov, Vitalia Pavlicenco, veșnicul deputat Dumitru Diacov, Vlad Cubreacov, Ștefan Secăreanu...

Am făcut, la începutul acestei campanii electorale, o tentativă de a-mi convinge un coleg să se gândească odată în plus dacă vrea să treacă de la jurnalism la politică. Nu aș fi îndrăznit dacă nu simțeam că cineva vrea să-l folosească – să-l transforme dintr-un jurnalist cu premii, într-un simplu agent electoral al unui partid-satelit fără șanse. Nu am reușit.

Decizia de a trece de la jurnalism la politică trebuie cântărită de zece ori, deoarece cale de întoarcere aproape că nu există. Sau există doar teoretic și eu cunosc un singur caz, în Moldova, când un jurnalist s-a dezlipit de o funcție politică și a revenit cu succes în jurnalism. Este vorba de fostul consilier prezidențial Anatol Golea. Adică, înainte să faci pasul spre politică ar trebui să-ți pui câteva întrebări: Voi reuși oare să trăiesc cu acel salariu de deputat, primar, consilier fără să fur? Nu este un secret că, în Moldova, salariul unor jurnaliști este mai mare decât al deputaților. Ce voi face dacă pierd alegerile? Câtă credibilitate voi mai avea ca jurnalist? Mă va mai angaja oare vreo instituție liberă de presă sau va trebui să redactez tot restul vieții comunicate de presă pe la diferite partide? Sau, în cel mai fericit caz, ce voi face după ce îmi va expira mandatul? Voi reuși oare să fiu suficient de bun încât să mai fiu ales odată? Sigur că mai sunt opțiuni - niciodată nu e târziu să înveți să înclei teracotă sau să pui pavaj, iar fermele din Danemarca au oricând nevoie de muncitori... Dar tu, jurnalist, ai intrat în politică nu ca să mergi la fermă, nu pentru propriul confort, ci ca să salvezi țara – nu-i așa?