Eşti aici

Economia cuvintelor multe. Mai mult decât despre storytelling și socotelile „Decât o Revistă”

09 August 2018
192 de afişări
Ce pierde o redacție care își pune la bătaie integritatea? Cu câte surse ar trebui să vorbească un reporter pentru un articol consistent? Și când ar trebui să se oprească de investigat, astfel ca textul să nu prindă „grăsimi”? Răspunsul la aceste întrebări și, între altele, o contabilitate succintă a eforturilor pe care le implică jurnalismul narativ la Decât o Revistă (DoR), aflați din interviul cu editorul DoR, Cristian Lupșa.

Media-azi.md: Le-ai povestit jurnaliștilor de la Chișinău, la invitația Internews în Moldova, cum e să faci jurnalism narativ. Hai să vorbim un pic despre economia publicației. De unde vin banii și cum vin?

Cristi Lupșa: Vin greu (banii – n.r.). Pentru revistă în sine avem abonamente. Avem 2.000 și ceva abonați în momentul de față și pe lângă asta avem peste 2.000 de cumpărători din librării, de la distribuitori. Deci, sunt vreo 4.000 de oameni care cumpără produsul și, astfel, cel puțin din economia revistei, undeva la 50% sunt acoperite din costurile ei.

M-A.: E suficient?

C.L.: Nu, nu… Mai avem publicitate – care e imprevizibilă, pentru că s-ar putea să avem 3-4 machete sau advertoriale într-un număr și în alt număr să nu avem niciunul. Mai avem, în ultima vreme, destul de multe evenimente.

Adică avem evenimente cu public, DoR Live se numesc, care au și ele o combinație de vânzare de bilete și sponsori. Am avut (în mai 2018, n.r.) la Teatrul Național vreo 900 de oameni, dintre care vreo 650-700 plătitori, ceilalți erau performerii și invitații lor și ai noștri. Evenimentul acesta a avut doi sponsori mari, două companii, care ne-au susținut la ambele evenimente. Pe lângă bani, au făcut și un cocktail la final.

Mai avem un eveniment mare în toamnă – The Power of Storytelling – care este și acela o combinație de susținere din partea partenerilor comerciali și taxa de înregistrare. Și tot ce rămâne în plus la evenimente se duce să acopere ceea ce a rămas neacoperit. În mare parte, cam acesta este modelul nostru.

M-A.: Care este atitudinea față de sponsorizări și advertoriale. Sunt și din cei pe care îi refuzați?

C.L.: În general, partenerii cu care lucrăm cel mai bine sunt unii cu care lucrăm de mult. Adică cu care ne înțelegem și care nu se bagă niciodată peste libertatea editorială. Uneori facem un produs împreună, care este un soi de colaborare: facem, de exemplu, o broșură despre antreprenoriat împreună cu banca UniCredit. Însă și acolo, toată selecția de povești și exemple de personaje este făcută de noi.

Dar asta poți să faci doar cu parteneri cu care te cunoști foarte bine: fiecare înțelege ce vrea celălalt și unde se trage linia. Încercăm să fim scrupuloși aici...

Cred că ne-ar merge mai bine dacă nu am avea atâtea reguli. Dar tocmai încercăm să avem atâtea reguli pentru că mi se pare că integritatea e bunul cel mai de preț. În momentul în care ai pierdut-o, ai pierdut tot.

M-A.: Ați fost vreodată abordați de politicieni?

C.L.: Ca să ne finanțeze? Nu. Am primit acum câteva săptămâni un mail, dar nu era de la politicieni, era de la o agenție de publicitate, care ne întrebau cât costă o pagină pentru niște publicitate la niște companii de stat pe care nu le-au numit. Am zis că nu vrem să luăm bani din publicitate de la stat.

Mai avem granturi de la stat. Adică, mai aplicăm cu revista la granturi la Ministerul Culturii, dar nu vrem să luăm nici publicitate electorală, nici publicitate pentru entități de stat și, cu siguranță, nici de la cineva care are legătură directă în politica.

M-A.: Despre economia textului: când scrieți și redactați, cum se iau deciziile? De unde tăiați – dacă tăiați – și cine hotărăște acest lucru?

C.L.: Tăiem, însă uneori nu tăiem suficient. În febra momentului am publicat textele mai lungi decât trebuiau să fie, dar decizia, de obicei, se ia de comun acord. Editorul, eu sau Georgiana, sau cine editează la noi facem niște propuneri sau spunem: „Aici e prea lung, mergem prea departe, nu ne interesează”. După aceea, convingem reporterul că așa trebuie să fie.

Dar încercăm ca acest proces să fie cât mai colaborativ – textele sunt citite de foarte mulți oameni până ajung în revistă. Cred că avem, din păcate, tendința să scriem un pic mai lung decât e nevoie, dar aici cred că e strict legat de a perfecționa procesul și de a găsi modalitatea de a fi mai conciși uneori decât suntem. Cred că un motiv pentru care nu suntem (mai conciși, n.r.) e că se aglomerează foarte multe texte care trebuie editate și cizelate în ultimele două-trei săptămâni, iar atunci nu ai suficient timp.

Uneori nici nu poți pur și simplu să tai; dacă ai hotărât să scoți o bucată mare, poate trebuie să muncești mult mai mult. Și uneori nu ai timp și rămân niște „grăsimi” la unele texte.

M-A.: Despre economia surselor. Cine poate fi o sursă și de unde poate veni și dacă aveți surse pe care nu le acceptați?

C.L.: Cred că nu avem surse pe care să nu le acceptăm. Eu sunt de părere că atunci când lucrezi cu reporterii, ei trebui să vorbească cu mult mai mulți oameni decât e nevoie. Dau un exemplu. Recent, când am scris despre Laura Codruța Kovesi (ex-procuror șef al DNA - n.r.), Ioana Burtea a fost la Mediaș, un oraș din Transilvania unde ea s-a născut, și a vorbit cu foști avocați locali, cu niște bloggeri locali, fostul ei antrenor de baschet. Dar nici unul din oamenii aceia nu au prins textul.

Totuși, am zis că ar trebui de mers până acolo pentru că poate e ceva despre ea ce nu se știe și ar merita să fie descoperit și pus în articol. Am aflat niște chestii, dar nu era nimic care ar fi adăugat ceva extra. Am găsit cum a jucat baschet și cum se comporta ca coechipier. Informații foarte interesante și umanizate, dar care nu aveau legătura cu ideea mare.

Așa că dorința mea e ca reporterul să vorbească cu cât mai multe surse decât îi trebuie pentru un material, pentru că nu știi niciodată unde ai să găsești ceva interesant pentru articol.

M-A.:  Întrebarea care derivă de aici. Se întâmplă să ziceți că iată, la subiectul acesta până aici s-a ajuns și mai departe nu merită investigat. Există o relație cost-eficiență la realizarea articolelor?

C.L.: Cred că dacă am găsi un subiect și ar depinde dezvoltarea lui de călătorii sau de bani – i-am găsi. Dar altfel, da, există subiecte când spunem: „Hai să ne oprim că nu mai găsim lucruri noi”. Începem subiectele într-un mod „maximal” și pe urmă aplicăm raportul acesta de cost-eficiență, dar uneori și un soi de intuiție jurnalistică, care îți zice că povestea aceasta nu se va dezvolta mai mult decât atât. Ne oprim uneori din documentare și îl scoatem.

M-A.: Despre economia serviciilor pe care le oferiți. Iată aceste evenimente care vin să suplinească conținutul. Cum ați ajuns să faceți The Power of Storytelling și DoR Live și de ce nu altceva?

C.L.: Toate evenimentele acestea pe care continuăm să le facem s-au născut cam ca și revista, dintr-un soi de dorință de a face niște chestii pe care le văzusem în alte locuri. Am mai făcut și alte tipuri de evenimente pe care le-am oprit. Adică în ceea ce am păstrat, este și un soi de cost-eficiență. Când am invitat prima oară jurnaliști străini, am ieșit în pierdere – am făcut-o pentru că am vrut să aducem jurnaliști străini ca să învățăm de la ei. Acum continuăm să facem conferința pentru că ea aduce și resurse financiare.

DoR Live, la fel. Am vrut să-l facem pentru că am văzut că se experimentează așa un soi de jurnalism pus pe scenă. Primul pilot pe care l-am făcut, l-am făcut în 2013 pe genunchi cu niște bere primită de la un sponsor ca să bea lumea la final. Iar în rest, cu servicii de la prieteni – 100 de oameni într-o sală de cinema obținută pe gratis. Acum, facem DoR Live pentru că merită efortul din toate punctele de vedere.

Filosofia noastră e următoarea - dacă e un experiment editorial pe care ni-l dorim foarte mult, vom găsi modalități să-l facem chiar și fără calcule foarte riguroase înainte de a-l face. Dar după ce l-am făcut e nevoie să te întorci, să faci calcule și te întrebi dacă merită repetat. Chiar dacă a fost o minunăție din punct de vedere editorial. Și mai cad unele lucruri.

M-A.: Ce altceva ar trebui să știe jurnaliștii de aici, din Moldova, despre storytelling și jurnalismul narativ?

C.L.: Mă gândesc că mi-ar plăcea ca jurnaliștii de aici să fie mai antreprenoriali – sau, haideți să zicem, să fie intraprenoriali și să încerce lucruri noi. Inclusiv în redacțiile, la joburile unde sunt. E mult loc de adus lucruri noi, de care să beneficieze toată redacția, toată breasla. Mi-ar plăcea să fim un pic mai curajoși și să găsim mai mult din timpul cela când bombănim și să-l dăm creării unor lucruri noi. La noi în redacție, nu trebuie să creăm o revistă nouă.