Eşti aici

De ce jurnalistul nu e și el „om"

06 Iunie 2018
1157 de afişări

Ioana Avadani, directoarea Centrului pentru Jurnalism Independent din România

„Vorbi și Ion, că și el e om", zice vorba bătrânească, un fel de proto-formulare a dreptului universal la liberă exprimare. Și dacă tot are voie toată lumea să vorbească, de ce tocmai jurnalistului, cel care „vorbește" profesional în numele nostru, apărând interesul public și dând voce celor lipsiți de voce, de ce tocmai lui, atât de priceput în a cunoaște dedesubturile treburilor publice i-am cere să tacă, să se abțină de la a-și spune public opiniile?

Lucrurile devin cu atât mai delicate în condițiile de tensiuni sociale sau politice, în contexte concurențiale, așa cum sunt alegerile. Pe scurt, întrebarea noastră este: are voie jurnalistul să își exprime public opțiunile politice?

Răspunsul este de mai multe ori NU și vom vedea de ce.

Înainte de toate, jurnalistul nu este mandatat să ne „arate calea". El nu este deținătorul adevărului. El este doar un cronicar al faptelor, reperul lui este dat de ceea ce se întâmplă. Faptul că nu „adevărul" este pâinea jurnalistului este subliniat și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care recunoaște jurnalistului dreptul de a greși. Spune CEDO, în judecarea cazului ziarelor The Observer și The Guardian împotriva Marii Britanii:

"Nevoia mass-media de a publica știrile la timp trebuie luată în considerație atunci când cumpănim acest lucru în contrapondere cu alte interese contrare. Știrile sunt o marfă perisabilă și întârzierea publicării, chiar și cu o perioadă scurtă, poate să priveze știrile de valoare și interes".

Cu alte cuvinte, jurnalistul, în efortul de a publica rapid știrea - spre a o aduce la cunoștința publicului cât e „caldă"- poate greși din grabă sau poate să ignore anumite fapte, pe care nu a apucat să le cerceteze. Ca atare, CEDO nu analizează adevărul știrilor, ci buna credință a practicilor jurnalistice care au dus la culegerea informației. Nu „Adevărul", ci „faptele așa cum ne sunt cunoscute" sunt măsura jurnalismului. Astfel că jurnalistul greșește dacă își prezintă cunoașterea (sau opinia) drept adevăr, iar noi, la rândul nostru, greșim dacă îi cerem să ne spună cum să gândim.

În al doilea rând, jurnalistul nu lucrează, de cele mai multe ori, în nume personal. El este reprezentantul unei pubicații sau al unui canal de media. Principala avuție a unui canal mediatic este - sau ar trebui să fie - credibilitatea. Oamenii iau „de bun" ce apare în mass-media. Potrivit raportului "Națiuni în Tranziție", realizat de Freedom House, „Sectorul mass- media este încă unul dintre cei mai influenți factori ai societății moldovenești, plasându-se doar după Biserica Ortodoxă și primari atunci când vine vorba de încrederea publică."

Cu toate acestea, încrederea în mass-media se erodează, scăzând de la 60%, în 2014, la 42% în aprilie 2016. Ceea ce afectează puternic încrederea publicului în mass-media este caracterul său părtinitor, abandonarea independenței și echidistanței editoriale în favoarea partizanatelor politice. La fel s-a întâmplat cu mass-media din România, care s-a bucurat ani la rând de o credibilitate uriașă, atingând peste 80%. Aceasta a scăzut continuu cu începere din anii 2007-2008, anul în care media s-a politizat puternic, canalele de media devenind nu doar suporteri ai candidaților, ci actori în competiția politică.

Nu este de mirare că mediile serioase încearcă să protejeze, prin conduita lor și a jurnaliștilor lor, ceea ce percep a fi principala lor avuție: independența. Ca atare, redacții puternice, precum New York Times, Washington Post sau BBC impun jurnaliștilor lor restricții ferme privind participarea deschisă la viața politică. New York Times, de exemplu, cere jurnaliștilor să nu își exteriorizeze în niciun fel simpatiile și opțiunile politice, fără ca prin aceasta să nege dreptul jurnalistului de a vota în conformitate cu propria conștiință.

Jurnaliștii nu au ce căuta în jocurile politice. Membrii redacției au dreptul să voteze, dar nu trebuie să facă nimic din ce ar putea să ridice întrebări despre neutralitatea lor sau a ziarului The Times. În mod special, ei nu trebuie să facă niciun fel de campanii, să nu demonstreze sau să sprijine candidați, chestiuni supuse votului sau să depună eforturi pentru adoptarea unor legi. Nu au voie să poarte insigne de campanie sau să etaleze orice alte simboluri referitoare la politica de partid."

Astfel de interdicții se extind și asupra membrilor de familie pentru că, susține redacția NYT în documentul care conține standardele sale editoriale, vecinii și cei din comunitate percep angajatul ziarului drept „reprezentant" al ziarului, astfel că „un sticker pe mașina personală sau pe ferestrele casei proprii poate fi interpretat ca fiind o poziție personală, indiferent de cine dintre membrii familiei au abordat acele însemne".

BBC are o abordare mai nuanțată, care își găsește rădăcinile în tradiția politică britanică, dar și într-un control editorial strict al materialelor difuzate, care nu lasă loc de părtinire. Cu toate acestea, și compania britanică, pe care adesea o luăm model de bună practică editorială, recunoaște că există cazuri în care implicarea politică a jurnalistului poate dăuna credibilității sale.
Oricine poate fi membru inactiv al unui partid sau organizații politice. Cu toate acestea, există un număr mic de roluri a căror dezvăluire publică poate risca să compromită percepția asupra neutralității BBC. Angajații trebuie să ceară sfatul consilierului-șef pe probleme politice pentru a discuta, în deplină confidențialitate, circumstanțele fiecărui caz."

Un al treilea motiv pentru care jurnalistul este chemat să nu își afișeze opțiunile politice este că o astfel de expunere îl plasează deschis pe poziții adverse față de cei care gândesc altfel. Membrii partidelor de altă orientare sau susținătorii ideilor contrare celor ale jurnalistului vor vedea în el nu observatorul neutru și echidistant, ci un inamic. Cercetările în neuropsihologie au demonstrat că, deși avem idei diferite și preferințe mozaicate în toate domeniile vieții, două sunt domeniile care au putere de divizare, de polarizare socială: politica și religia. Aceste două domenii operează cu valori puternic înrădăcinate în gândirea și morala noastră, legate de Bine și Rău, care nu permit negociere și stârnesc reacții emoționale puternice. Putem să fim toleranți și să agreăm căi de mijloc când vorbim despre diete, preferințe muzicale sau sporturi, dar devenim tranșanți și de neclintit atunci când vine vorba de credințele noastre religioase sau politice, pentru că acestea fac parte din setul de valori care ne definesc identitatea și imaginea de sine. Ca atare, un jurnalist cu preferințe deschis pro-occidentale, să zicem, va fi tratat drept „inamic" de cei care susțin, fie și de bună-credință și cu argumente, avantajele apropierii de Rusia. Resorturile psihologice sunt atât de înrădăcinate încât ele funcționează și în cazul unor teme mai generale, dar care au căpătat în spațiul societal conotații politice.

Un bun exemplu este lupta anti-corupție - și în această privință România furnizează material pentru un excelent (deși dramatic) studiu de caz. Deși nu există nicio forță politică sau de altă natură care să își asume deschis acceptarea corupției, există persoane și fracțiuni care consideră că lupta împotriva corupției „a mers prea departe", pornind de la atingerea intereselor proprii, dar și de la animozitățile față de persoanele care au promovat inițiativele anti-corupție. În acest păienjeniș au căzut și jurnaliștii care au manifestat deschis împotriva corupției, ei fiind percepuți drept „antiguvernamentali". Participarea, în capacitate privată dar anunțată public (inclusiv pe rețelele sociale), la protestele de stradă care au animat Bucureștiul și alte mari orașe din România de anul trecut până acum, a „etichetat" jurnaliștii drept dușmănoși cu guvernarea, mercenari în slujba unor interese oculte. De exemplu, în iarna anului 2017, ministrul de interne Carmen Dan a făcut publică o „listă neagră" a presupușilor inițiatori ai protestelor pe care apăreau jurnaliști și activiști civici ale căror conturi de Facebook fuseseră monitorizate de către Poliție. În astfel de condiții, jurnalistului îi va fi foarte greu să își practice meseria în continuare. Este greu de crezut - și aici guvernanții au temeiuri să se îndoiască - că poți fi partizan politic în timpul liber și neutru și echidistant în exercițiul funcțiunii.

Pentru păstrarea independenței sale, pentru garantarea percepției de neutralitate, jurnalistul trebuie să opteze - asemenea judecătorului - pentru discreție. El își poate impune, acolo unde nu i-o cere altcineva – „obligația de rezervă", obligația de a nu se pronunța asupra chestiunilor despre care relatează. În acest sens, este remarcabilă inițiativa Consiliului de Presă din Moldova de a redacta un Ghid practic privind Conflictul de interese în activitatea jurnaliștilor, care face pași importanți în educarea celor care se exprimă în spațiul public prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă.

Și, uite așa, suprimându-și emoțiile și preferințele, chiar dacă acestea fac parte din panoplia sa de elemente identitare, jurnalistul devine mai puțin „om". Este un sacrificiu pe care trebuie să-l facă de bună voie pentru a onora mandatul de agent al interesului public pe care l-a primit profesia sa.
--------
1Observer and Guardian v. the United Kingdom, 1991, § 60.
2Institute for Public Policy, “Barometrul Opiniei Publice, Aprilie 2016” [Barometer of Public Opinion, Republic of Moldova, April, 2016], http://www.ipp.md/libview.php?l=ro&idc=156&id=773&parent=0.
3Nations in Transit, https://freedomhouse.org/report/nations-transit/2017/moldova
4https://www.nytimes.com/editorial-standards/ethical-journalism.html
5http://www.bbc.co.uk/editorialguidelines/guidance/conflicts-of-interest
6Jonathan Haidt, The Righteous Mind: Why Good People are Divided by Politics and Religion 
7http://www.gandul.info/stiri/ministrul-de-interne-face-lista-neagra-a-ju...
8http://www.consiliuldepresa.md/ro/news/view/conflictul-de-interese-n-act...