Eşti aici

Criza medicală și criza jurnalismului se suprapun în România

20 August 2020
365 de afişări
Cristina Lupu,
directoare executivă
Centrul pentru Jurnalism Independent, România

 
Criza medicală provocată de pandemia de Covid-19 a funcționat precum un catalizator când vine vorba de problemele cu care se confruntau deja mass-media din România. Într-un raport despre starea presei, publicat la început de martie de Centrul pentru Jurnalism Independent de la București, făceam o radiografie a acestora: Anii grei de criză economică, controlul politic, deprofesionalizarea și abdicarea de la standardele meseriei, precum și lipsa de sprijin al publicului au lăsat urme adânci în profesie, în ansamblul ei. Redacțiile sunt subdimensionate, iar specializarea editorială a dispărut aproape complet. Mulți dintre jurnaliștii cu experiență părăsesc redacțiile tradiționale, fie spre meserii mai bine plătite și care le aduc satisfacții profesionale mai mari, fie spre noile produse media”.[1]
 
Puțin știam la acel moment despre cât de acute vor deveni aceste probleme în numai câteva săptămâni.
 
Presa scrisă, care oricum abia mai respira, și-a văzut tăiate și ultimele rezerve de oxigen. Restricțiile de circulație impuse în starea de urgență au făcut ca vânzările directe de ziare să cadă până aproape de zero. Poșta Română, cu care oricum toți publisherii mici sau mari aveau deja probleme pentru modul în care asigura distribuția, a contribuit și ea la problemă: abonamentele pentru cotidiene au ajuns și o dată pe săptămână, creând frustrare atât în rândul cititorilor care nu primeau informația în timp util, lăsându-i vulnerabili într-un moment în care accesul la informație proaspătă era vital, cât și în rândul jurnaliștilor care simțeau că lucrează în zadar. 
 
Majoritatea afacerilor locale, dar și companii mari, internaționale, precum Coca Cola, au decis să taie bugetele destinate publicității. În lipsa banilor din abonamente, vânzări directe și publicitate, instituțiile media locale s-au trezit dependente de publicitatea din bani publici. De-a lungul anilor, aceasta a fost însă legată aproape constant de cenzură și autocenzură: În acest moment, banii publici care intră în mass-media sunt cea mai puternică formă de control”, mi-au  spus jurnaliștii cu care am discutat de-a lungul anului 2019.
 
Atunci când Guvernul României a decis crearea unui fond de publicitate de 200.000.000 lei destinat campaniilor de informare despre pandemie în mass-media, majoritatea celor din industrie au răsuflat ușurați. Guvernul își lua angajamentul să sprijine instituțiile media cel mai lovite de criză, pentru a asigura informarea continuă a cetățenilor. Realitatea s-a dovedit a fi însă alta: principalii beneficiari de fonduri publice sunt marile televiziuni centrale, mult mai puțin afectate de criza economică provocată de pandemie. La acestea se adaugă câteva site-uri naționale, dar și o multitudine de televiziuni și radiouri locale fără audiențe măsurate și, de cele mai multe ori, controlate politic. Ziarele locale, cele care asigură informarea locuitorilor, s-au văzut în coada listei, cu niște sume care nu îi lasă să moară, dar care vin cu un cost uriaș: pierderea credibilității în rândul cititorilor și riscul autocenzurii.
 
Niciodată nu am mai văzut un asemenea val de injurii și contestări la adresa jurnaliștilor cât mi-a fost dat să văd în ultimele luni. Valuri de comentarii care acuză jurnaliștii la fiecare articol că sunt cumpărați de Guvern și de aceea spun că există Covid-19.
 
Niciodată nu am mai simțit deznădejdea și frustrarea în vocile jurnaliștilor cum le-am simțit în ultimele luni. Pandemia a lăsat urme adânci - jurnaliștii și-au făcut meseria de cele mai multe ori din siguranța caselor lor. Dar siguranța aceasta a venit cu prețul mersului pe teren și al întâlnirilor cu sursele, a venit cu izolarea de redacție și, uneori, cu o presiune și cu o însingurare copleșitoare. Dacă în martie vorbeam despre oboseală și burnout, luna iulie i-a găsit pe cei mai mulți secătuiți și lipsiți de motivația principală: sentimentul că munca ta e relevantă și apreciată de public.
 
Salariile jurnaliștilor, mici oricum, s-au redus și ele, iar redacțiile, deja aproape pustii, au mai făcut un nou val de concedieri. La aceasta se adaugă uneori și lehamitea că vocile echilibrate, care nu urlă și dau verdicte, care nu apasă pe pedala emoțiilor și care nu transformă posturile de televiziune în tribunale, sunt marginale. Unul dintre efectele banilor de la Guvern s-a văzut imediat - goana după trafic și audiență, pentru a atinge cifrele declarate de companiile media la semnarea contractelor, a crescut cantitatea de clickbait, știri fără acoperire, dezinformări și, de ce nu, fake news. Într-un fel, prin alegerea acestui mecanism de finanțare a presei, Guvernul a lucrat chiar împotriva informării echilibrate.
 
Pentru presa din România urmează luni grele - două campanii electorale, o pandemie care nu pare că se va termina prea repede și multă incertitudine profesională. Standardele etice s-au îndoit și mai tare, iar mult râvnita solidaritate de breaslă pare din ce în ce mai îndepărtată. Cei care și-ar dori asociere și coduri deontologice aplicate sunt aceeași care lucrează zi-lumină, încercând să-și îndeplinească mandatul de interes public, dar să și livreze zeci de știri pe zi, pentru a hrăni balaurul cel nesătul care se hrănește cu clickuri și accesări.
 
Pentru noi, cei de pe margine, dar nu neapărat complet în afara ochiului uraganului, poate să pară mai simplu să vorbim despre soluții. Cu toate acestea, nu are nimeni o baghetă magică, din păcate. Acutizarea problemelor presei în contextul pandemiei se petrece peste tot în lume, cu unele declinări în funcție de contextul național. Soluțiile nu sunt simple nicăieri, de cele mai multe ori vorbim de soluții individuale, iar în România și Moldova ele au mai mult caracter aspirațional.
 
Personal, eu nu văd soluții care nu iau în considerare publicul. O presă fără un public loial — și aici nu mă refer la un public obedient și captiv, ci unul implicat, care să înțeleagă rolul informării și al jurnalismului —, este o presă singură, ușor de capturat și de folosit în bătălii politice sau economice. Noi toți, consumatorii de presă, trebuie să înțelegem că trebuie să plătim pentru conținut, dar și că e de datoria noastră să reacționăm atunci când jurnalismul este sub asediu: când li se blochează accesul la informații, când au loc atacuri la adresa jurnaliștilor critici sau campanii de denigrare sau intimidare. Toate acestea sunt foarte familiare, din păcate, cititorilor din Moldova și fac parte din manualele autocraților din întreaga lume.
 
Mai cred că diversificarea surselor de finanțare este vitală pentru supraviețuirea sănătoasă și pe termen lung a instituțiilor media. Surse multiple de venit pot diminua impactul pierderii uneia dintre ele - fie că este vorba de publicitate, granturi sau chiar plățile directe de la cititori. Este bătălia cea mai grea pe care instituțiile media din întreaga lume o au de dat, într-o perioadă în care accesul la informații este instant și, de foarte multe ori, comunitatea nu mai știe de ce are nevoie de jurnalism.
 
În contextul acesta în care jurnaliștii își fac munca zi de zi — cu redacții mici, subfinanțate și cu multe presiuni de gestionat —, e fundamental ca editorii să aleagă bătăliile care merită purtate. Goana după clickuri obținute din știri fără număr poate să fie un panaceu pe moment - dă iluzia că munca contează, că e urmărită și, de ce să nu fim onești, este și o cerință obligatorie de bifat, fie că vorbim de publicitate de la companii sau proiecte. Cu toate acestea, în toată această vâltoare informațională, publicul este din ce în ce mai obosit de știri și, deci, din ce în ce mai puțin informat. Cred că ne apropiem cu pași repezi de momentul în care editorii trebuie să decidă că nu totul trebuie să devină o știre, că nu orice declarație sau postare de Facebook este vitală și că mai mult” nu înseamnă neapărat mai bine”. Avem nevoie de mai puține știri, însă avem nevoie ca de aer de jurnalism care să aducă context, care să explice. Pentru că fără acest tip de jurnalism suntem toți mai vulnerabili.
 
Recâștigarea încrederii publicului în jurnalism este pariul pe care trebuie să-l facă profesia. Pierderea lui înseamnă, pentru mine, că vom intra într-o eră în care „adevărul” va fi decis exclusiv de cei care strigă cel mai tare sau care mânuiesc cu dibăcie algoritmii rețelelor sociale.