Eşti aici

Spune cine îţi este patronul, şi-ţi voi spune cine eşti!

11 Decembrie 2015
381 de afişări
Victor COBĂSNEANU, redactor-şef, „Observatorul de Nord”

 

 

Acum câţiva ani, am avut ocazia, în cadrul unui proiect care viza colaborarea dintre ziariştii de pe ambele maluri ale Prutului, să scriu mai bine de o săptămână alături de colegii de la ziarul Monitorul de Roman şi deja atunci am sesizat că, deşi între oraşele noastre este o distanţă apreciabilă, problemele şi frământările sunt cam aceleaşi. Acum câteva săptămâni, fiind la Bucureşti, am răsfoit câteva studii despre prezentul şi viitorul presei scrise locale, aparţinând unor personalităţi  apropiate fenomenului – Petrişor Obaie, Liviu Alexa, Alex Mihăileanu, iar după lectură am ajuns la următoarea concluzie: chiar dacă există diferenţe majore în materie de realităţi (România este membră cu drepturi depline a Uniunii Europene, iar Republica Moldova continuă „să se bată cu capul ba de un perete, ba de altul”), în ceea ce priveşte prezentul şi viitorul presei locale asemănările sunt izbitoare. 
 
De ce? Fiindcă această metamorfoză se explică foarte simplu – toţi am ieşit din găoacea comunismului şi mulţi încă şi astăzi mai rămân în mrejele trecutului, iar una din cele mai vehiculate lozinci ale vremurilor de rea pomină este mai actuală ca oricând – „Cadrele hotărăsc (decid) totul!”. Altfel, deloc întâmplător, analiştii media de la Bucureşti, Iaşi sau Cluj, cel puţin cei nominalizaţi mai sus, după aproape 26 ani (!) de la Revoluţie, definesc câteva categorii de ziare: publicaţii de sorginte comunistă; publicaţii de aceeaşi sorginte, dar  „privatizate” sau preluate de persoane terţe; publicaţii deţinute de persoane din afara fenomenului; publicaţii, care aparţin, fie şi într-o formă voalată, autorităţilor publice; publicaţii, care aparţin patronului şi/sau ziariştilor din breaslă. Ei, bine, nu voi împărţi presa locală din Republica Moldova pe categorii or, fiecare îşi cunoaşte „lungul nasului” şi ar putea, la dorinţă, să se asocieze cu una din categoriile enumerate mai sus, dar un lucru îl pot spune cu certitudine: Observatorul de Nord, la capitolul cadre, este un fel de „hibrid”, un fel de „struţo-cămilă”, care întruneşte, aş vrea să cred cu succes, persoane venite încă la începuturile independenţei noastre din afara domeniului (cu studii în psihologie şi pedagogie) – directorul ziarului şi umila mea persoană, care demult au legat comunismul de gard, precum şi doi tineri ziarişti, care gândesc şi acţionează europeneşte. Şi dacă am vorbit de cadre, să spunem (nu din auzite, dar din cele trăite pe parcursul a 18 ani de când există Observatorul de Nord) câte ceva despre acei care, într-un fel sau altul, influenţează procesul plămădirii, naşterii, răspândirii şi - Doamne fereşte! - morţii unui ziar: patronul, ziaristul, autorităţile (în multe cazuri) şi cititorul.

 

I.
PATRONUL ideal ar trebui să fie cel care aduce banii, dar care nu influenţează procesul de creaţie. În presa de la noi, însă, deseori se întâmplă invers – cel trecut în acte drept „stăpân” consideră că  ziariştii ar trebui să genereze bani, iar scopul lui suprem este doar de a-i ferici cu prezenţa şi de a se lăuda colegilor de afaceri că este un fel de Berlusconi al Sorocii (Orheiului, Floreştiului, Bălţului, Comratului...). Am cunoscut la Soroca un „patron”, care nu ştia alfabetul şi care elementar nu ştia pe ce lume trăieşte, dar care mereu se erija în... editorialist şi formator de opinie. Materialele scrise de el şi citite, eventual, de actorii Anatol Durbală sau Petru Oistric puteau deveni adevărate capodopere în ale umorului.  Bineînţeles, ziarul lui de doi bani a dat ortul popii în câteva luni, dar şi această perioadă a fost de ajuns pentru a polua spaţiul informaţional şi aşa nu foarte curat. Or, dacă pentru a deschide o farmacie patronul are nevoie de o grămadă de certificate şi permisiuni, pentru a deveni posesor de ziar este nevoie de niscaiva bani, câţiva oameni care să poată scrie şi cât mai mulţi oameni pe urechile cărora să pui macaroanele. Fără îndoială, există şi patroni de altă factură, oameni care înţeleg forţa cuvântului scris, dar cu fiecare an aceştia devin tot mai puţini... Apropo, în anii 90 ai secolului trecut la Soroca erau înregistrate 2006 cooperative (!!!), care confecţionau lenjerie intimă şi încălţăminte, iar astăzi mai produc încălţăminte doar 6-7 firme sau deţinători de patente. Cu lenjeria intimă lucrurile stau şi mai prost – zero patroni, domnilor! La fel, sunt sigur, se va întâmpla şi cu deţinătorii de ziare, mulţi dintre care vor lăsa în urma lor doar mizerie şi dezamăgire.

 

II.
ZIARISTUL ar trebui, dar nu întotdeauna poate sau doreşte, să fie coloana vertebrală a unui organ de presă. Un ziarist bun poate influenţa patronul, dacă acesta o ia razna şi-şi bagă nasul acolo unde nu-i fierbe oala. Cu părere de rău, în Republica Moldova deseori se întâmplă viceversa, de aceea avem tot dreptul să parafrazăm cunoscuta înţelepciune populară – „spune cine îţi este patronul şi-ţi voi spune cine eşti!”. Pe de altă parte, calitatea jurnaliştilor, ieşiţi de pe băncile facultăţilor de profil lasă mult de dorit, ca să nu zic altfel. Personal am căutat opt ani (!), din numărul a zeci şi zeci de studenţi veniţi la practică, un reporter şi numai după atâta amar de vreme m-am „căpătuit” tocmai cu doi reporteri cu care nu-mi este ruşine să ies în lume -  Tatiana Zabulica şi Vadim Şterbate. Despre ce ne vorbeşte acest deficit? Despre faptul că un ziarist bun este „opera naturii”, a lui Dumnezeu şi nicio facultate, cu cele mai luminate minţi de profesori, nu poate face minuni. Pe parcursul anilor mi-a fost dat să întâlnesc gazetari care, prin opera lor, mai mult sperie cititorul decât îl face să aboneze ziarul, autori de articole prăfuite (chiar dacă erau tineri ca vârstă), oameni întâmplători în domeniu, dar cu orgolii şi pretenţii de mari mahări în ale scrisului. Pe de altă parte, nu ştiu cine şi nu ştiu de ce a împărţit ziariştii din Republica Moldova în „centrali” (naţionali, de la Chişinău) şi „provinciali”, fiindcă nu cred că viza de reşedinţă este factorul decisiv în meseria de ziarist. (Până şi la acordarea premiilor anuale celor mai buni ziarişti din republică – „Mărul de aur” uneori presa locală era pusă într-o altă oală decât cea centrală). Nu ştiu, repet, cine ne-a împărţit în aceste categorii, dar se creează impresia că cineva ţine neapărat să-ţi arate locul, să-ţi spună cine este VIP în ţara aceasta şi cine este „ţăran plouat”. De parcă nu poţi fi ziarist bun la Cimişlia şi unealtă în mâna cuiva la Chişinău... Or, ziaristul din provincie este mereu într-o situaţie „delicată” – dacă la Chişinău ai scris ceva ce nu trebuie, ieşind în stradă te dizolvi în mulţime şi nu-ţi va reproşa nimeni că ai greşit, ceea ce este practic imposibil de făcut la Soroca sal la Orhei. Nu aş fi amintit de acest moment, dacă nu i-as fi resimţit, ca redactor-şef, consecinţele: defavorizarea ziariştilor din raioane toarnă apă la moara Chiriţoilor de tot felul şi-i fac pe ziariştii tineri să fugă, ca dracul de tămâie, de „provincia” în care s-au născut.

 

III.
AUTORITĂŢILE nu pot avea, în mod normal, organe de presă, dar, totodată sunt obligate să-şi asigure transparenţa în activitate. Pentru foarte multă lume respectarea acestor reguli este aproape imposibilă. Deprinşi să fie lăudaţi şi puşi la loc de cinste, cinovnicii de toate rangurile se despart cu greu de jucăria pe nume „ziar”. Nu întâmplător s-a pus accentul, în ultimii ani, pe deetatizarea presei, lucru care s-a făcut de-iure, dar nu şi de-facto. Nu de alta, dar în raioanele unde şefii au fost mai şmecheri, ziarele şi-au schimbat doar forma, nu şi conţinutul. Altfel, cel mai bine era dacă ziarele locale, nu toate laolaltă, dar cele cu tirajul şi aria de răspândire mai mare, să editeze un fel de Monitor Oficial al raionului, în care să fie publicate toate deciziile primite de consiliu, dar multor preşedinţi li se pare prea puţin răspândirea materialelor oficiale – ei au nevoie de lustruirea imaginii şi de laudă zi de zi, 24 din 24 de ore. Şi dorinţa lor a fost ascultată de patroni şi redactori, care publică materiale cu însemnele BP (bani publici) la stânga şi la dreapta. Stând strâmb şi vorbind drept, recunosc cu mâna pe inimă că şi Observatorul de Nord publică astfel de materiale, fiindcă, pe de-o parte, nu poţi trăi doar cu aer şi tipări ziarul cu ajutoare umanitare, iar pe de altă parte, trebuie cumva mediatizată şi activitatea autorităţilor. Mai cu seamă că există şi materiale fără însemnele BP, în care autorul poate să scrie ceea ce se întâmplă, dar nu ceea ce „trebuie”. Poate că am renunţa la acest enervant BP, dar... te doare inima când vezi cum alţii papă banii statului, iar tu stai cu ochii în soare. Apropo, la Soroca se mai practică şi organizarea unor licitaţii pentru ziarele locale în ceea ce priveşte mediatizarea activităţii autorităţilor, dar nişte licitaţii mai deosebite, care au mai mulţi învingători, nu unul, cel mai bun. Adică, noi vă dăm câte un os la fiecare, dar voi fiţi atenţi la ce şi cum scrieţi.

 

IV.
CITITORUL este, poate, veriga cea mai importantă din acest lanţ, dar numărul şi, îndeosebi, calitatea lui scad în permanenţă. Este, probabil, un proces obiectiv şi greu de stopat, dacă ţinem cont de creşterea vertiginoasă a ponderii tehnologiilor informaţionale. Este de-ajuns să facem o retrospectivă a tirajelor ziarelor ca să vedem tendinţa spre micşorare şi să sesizăm orientarea cititorilor spre alte surse de informare decât ziarul. Chiar dacă ziarul, în forma lui clasică, este (ar trebui să fie) un „obiect” important în gospodăria unui cetăţean – din ziar nu doar afli noutăţi şi bârfe, cine s-a născut şi cine a murit, programele TV şi horoscopul săptămânii (în care multă lume crede), cine şi ce vinde sau cumpără,  dar cu ziarul mai poţi să aprinzi un foc, îl mai pui în fereastră să nu bată soarele - numărul celor care scot din buzunar câteva zeci de lei anual, pentru a fi „pe fază” scade vertiginos. O analiză făcută de redacţia noastră demonstrează că ponderea cititorilor de vârstă tânără şi medie, care abonează sau procură un ziar este infimă: doar 10-15 la sută din populaţia activă citeşte ziarul, partea leului din abonamente, de exemplu, revenind pensionarilor. Despre ce ne vorbesc aceste cifre? Despre lenevia proverbială a moldovenilor, care preferă televizorul ca sursă de informare şi despre pericolul iminent de dispariţie a ceea ce se numeşte „abonare”. Există pericolul că, odată cu pensionarii, în speţă cei din localităţile rurale, va pleca (va muri) şi varianta clasică a multor ziare. Iar dacă abonare nu e, nimic, sau aproape nimic, nu e.

 

În concluzie: Patronii de ziare şi jurnaliştii trebuie să rezolve, de urgenţă, două probleme foarte importante: prima – să pună accentul pe calitatea materialelor publicate şi pe veridicitatea informaţiei aduse cititorului şi, doi – să ţină pasul cu viaţa şi să „occidentalizeze” pe cât se poate de rapid organele lor de presă. Asta, dacă vor să supravieţuiască într-un secol al marilor schimbări tehnice şi informaţionale.

 

__________________
Acest material este publicat în cadrul proiectului Campanii de advocacy pentru asigurarea transparenței proprietății media, a accesului la informație, promovarea valorilor și integrării europene”, implementat de CJI, care la rândul său face parte din proiectul „Parteneriate pentru o Societate Civilă Durabilă în Moldova”, implementat de FHI 360.
Elaborarea acestui material este posibilă datorită ajutorului generos al poporului american oferit prin intermediul Agenției SUA pentru Dezvoltare Internațională (USAID). Opiniile exprimate în cadrul materialului aparţin autorilor şi nu reflectă în mod necesar poziţia USAID sau a Guvernului SUA.

Sursă foto: www.basarabeni.ro