Eşti aici

Jurnalismul de investigaţie: cui îi trebuie? La ce foloseşte?

11 Decembrie 2015
407 afişări
Alina RADU, directoarea ”Ziarului de Gardă”

 

E luna mai, e o perioadă în care jurnaliștii de investigație devin mai cotați. Sunt cautați febril de către studenţii-absolvenți ai celor câteva facultăți de jurnalism din Chișinău, care au de scris și de predat tezele de licență. Astfel, studenții care au ales aceste teme „complicate și profunde” adresează în grabă mesaje pe rețelele de socializare cu conținut de genul: Salut, fac teza despre jurnalismul de investigație. Te rog să îmi scrii care sunt cele mai răsunătoare articole, ce impact au avut, și un comentariu mai extins”. Anul trecut, o studentă m-a rugat chiar să scriu rapid un capitol pentru teza ei, căci oricum eu aş şti tema mai bine, iar ea era în criză de timp. Îi întreb de fiecare dată, dacă au citit articole de investigație, în Ziarul de Gardă, sau oriunde altundeva. Aflu că până acum au fost ocupați, dar dacă le dau surse – vor citi. An de an, acești studenți susțin tezele cu privire la eficiența, importanța, impactul, provocările jurnalismului de investigație, obțin diploma. Pe polița lor apare o teză de licență copertată frumos, cu litere gravate „Investigaţia jurnalistică - o necesitate pentru presa autohtonă”. După asta, cel mai probabil, ei nu vor ajunge niciodată să facă jurnalism de investigaţie. Nu vor ajunge nici cercetători adevăraţi în domeniu. Dar jurnalistul de investigaţie din R.Moldova are nevoie cu adevărat de evaluări şi cercetări.
 
Cine face jurnalism de investigaţie?
 
După absolvirea facultăților de jurnalism ale universităților din R. Moldova este foarte greu să faci jurnalism de investigație. Practic imposibil. Jurnalismul în Moldova are câteva trăsături achiziţionate recent, care afectează şi jurnalismul de investigație:
  • Întinerirea, practic adolescentizarea redacţiilor. Foarte multe redacţii au acum redactori-şefi care au vârsta de până la 25 de ani. Am vizitat redacţii în zeci de state ale lumii, dar jurnalişti „seniori” la vârste atât de fragede am văzut doar acasă. Dacă reporterul e „senior” la 25-27 de ani, asta înseamnă că el ar fi trebuit să înceapă munca în jurnalism până la 20 de ani. E nevoie de câţiva ani de muncă de teren, de comunicare cu sursele, de training, ca să înţelegi cum se face o anchetă reportericească.
 
  • Vedetismul în jurnalism. Moldova are acum mai multă presă ca niciodată şi jurnalişti populari şi apreciaţi (cu like-uri pe Facebook). Dar aceştia sunt nici pe departe cei care fac anchete, cercetări pe teren, care citesc zeci de dosare şi stau cu zilele prin săli de judecată. Jurnaliştii populari sunt cei care frecventează evenimentele mondene cu vedete, fie şi compromise, obscure şi lipsite de valori, care afişează poze cu vacanţe exotice şi ţinute de lux. Jurnaliştii de investigaţie nu sar în ochi în acest mod.
 
  •  Banii şi calitatea muncii. N-au nicio legătură, deseori. Jurnalistul care face materiale care conţin surse diverse, contrapuse, care abordează probleme sociale complexe, nu e remunerat prea bine. Salariile mari aparţin deseori vedetelor, menţionate în punctul anterior.
 
Cine sunt totuşi, jurnaliştii de investigaţie. Da, majoritatea sunt tocmai absolvenţi ai facultăţilor de jurnalism din Moldova menţionate în alineatul de la început, dar cu o mică diferenţă de comportament:
  • Au început a lucra foarte devreme, practic de la anul I de studii;
  • au ignorat orice relaţie cu „lumea paietelor”;
  • au ignorat presiunile, ameninţările, fricile şi alte forme de descurajare;
  • au acceptat salarii mici la etapa în care nu aveau prea multă experienţă.
 
De ce? Pentru ce?
 
Reporterii care scriu anchete au, probabil, cele mai grele îndatoriri față de public. E nevoie de produse de investigație în fiecare zi, poate chiar de mai multe ori pe zi. Căci în Republica Coruptă Moldova se produce un furt din banii publici la fiecare oră (nu deţin date oficiale, e o percepţie). Și, alături de alte cazuri de spălare de bani, licitații trucate, injustiții, încălcari ale drepturilor omului - toate sunt chestiuni ascunse, greu de elucidat.
 
Un bun reporter de investigații nu e cel care strigă în gura mare ameninţări de genul: Eu acum fac o investigaţie şi am să le arăt lor! Reporterul bun sapă, adună şi notează. Primeşte ameninţări, de tot felul: telefonice, electronice, directe. Se îngrijorează, dar nu renunţă. Şi satisfacţia muncii lui finale nu e legată nici de onorarii mari, nici de efectul devastator al investigaţiei. În cei circa 15 ani de comunicare cu reporteri de investigaţie în Moldova, nu am văzut reporteri de investigaţie mai împliniţi decât cei cărora publicul le adresează mesaje de satisfacţie şi de apreciere. Da, acesta e singurul preţ plătit de public pentru jurnalismul de investigaţie: un like pe reţele de socializare, un comentariu pe web, un apel telefonic, sau, în cazuri mai rare – o scrisoare de mână, cu aprecieri.
 
Susţinerea cititorilor trage atât de mult la cântar, încât poate să echilibreze presiunile, ameninţările, dificultăţile de identificare a informaţiei, procesele judiciare, dar şi salariul. Practic, nu am întâlnit în R. Moldova un reporter de investigaţie dintre cei cu experienţă, devotaţi şi pasionaţi de meserie, care ar zice că nu face această anchetă anume pentru că e remunerat prost. El o face pentru că o consideră importantă pentru public, iar cu banii – poate se va rezolva mai târziu.
 
Cine plăteşte?
 
Este clar că în prezent, odată cu dezvoltarea fulminantă a domeniului online, nici măcar puţinii care plăteau un abonament pentru un ziar tipărit, nu o mai fac. Consumatorii nu mai dau un sfanț pe investigații. Le iau gratuit. De pe paginile web ale redacțiilor care le-au produs. Sau de pe o duzină de site-uri parazit care preiau munca reporterilor de investigații și deseori o plasează la ei fără măcar să dea un link activ, sau să citeze corect sursa.
 
Cine plăteşte, totuşi? Instituţiile care practică jurnalismul de investigaţie cu ritmicitate şi în mod constant, sunt printre cele mai sărace:
  • Au cheltuieli mai ridicate, căci un ştirist de exemplu va produce vreo 20 de știri până când un reporter va produce un singur articol de investigaţie.
  • Au cheltuieli pe care nu le au alte redactii, legate de accesul la informaţie (accesul la bazele de date de stat e cu plată şi costă neexplicat de mult).
  • Au venituri reduse: donatorii de publicitate nu se înghesuie pe paginile ziarelor sau ale paginilor web care publică articole critice în adresa guvernului. Oamenii de afaceri care se respectă nu vor să se asocieze cu cei care critică Guvernul, ei vor să fie simpatici Givernului.
  • Există pericolul permanent al unor procese judiciare, care chiar dacă nu vor fi pierdute, implică cheltuieli – un avocat trebuie să reprezinte în permanenţă redacţia în instanţă. Din experiența noastră, dosarele durează şi 2-3 ani, unul dintre procese a durat chiar 6 ani. Uneori o redacţie are dosare pe 4-5 investigații concomitent.
  • Creşterea unui reporter de investigaţii bun durează, e poate cea mai motivantă activitate să contribui la formarea unui reporter bun, dar necesită mai mult timp decât să formezi un ştirist bun.
 
În R. Moldova nu există instituţii, dar şi organizaţii civice care ar susţine financiar jurnalismul de investigaţie. Acesta e susţinut aproape în întregime de către finanţatori din străinătate, de către guvernele altor state. Dacă într-o bună zi aceste guverne ar decide să cheltuie altfel banii contribuabililor lor, nu pentru susţinerea jurnalismului de investigaţie din Moldova, mă tem să mă gândesc cum ar arăta acest domeniu. Totuşi, chiar dacă niciunul dintre finanţatori nu ne-a condiţionat vreodată ce să scriem şi cum să scriem, trebuie să remarcăm că raportarea pentru donaţiile ambasadelor şi organizaţiilor care oferă granturi este atât de minuţioasă şi consumatoare de timp, încât ne gândim în fiecare an la modalităţi alternative de venituri, care nu ar solicita atâta energie pentru rapoarte.
 
Cui îi trebuie? La ce foloseşte?
 
Jurnalismul de investigaţie din Moldova cred că e cel mai necesar, alături de cel de ştiri. În timp, schimbările produse de unele anchete reportericeşti au fost mai vizibile şi mai eficiente decât multe activităţi sau non-activităţi ale organelor de anchetă sau judiciare. Seria „Judecătorul din iad” a dus la un început al purificării sistemului judiciar de judecători care îndeplinesc comenzi politice; seria „Palatele demnitarilor” a început cu atâtea dificultăţi, încât şi noi nu ctredeam că vom ajunge atât de departe. Primul articol de acest gen, care prezenta palatul şefului CNI a fost discutat în Parlament, unde atât şeful Legislativului, cât şi liderii partidelor pro-europene au admonestat public reporterii că „fac cârpă din om în 5 minute”. Apoi au urmat ameninţări de la judecătorii ale căror palate apăreau pe prima pagină. Dar în doar câteva luni, atât proprietarii de palate cu fotolii în justiţie sau în Guvern, cât şi colegii lor politici, dar mai ales consumatorii de presă, nu au mai pus la îndoială necesitatea şi importanţa prezentării averilor demnitarilor, aşa cum sunt ele. Acum, nu cred că cineva pune la îndoială că orice demnitar trebuie să aibă CV-ul la vedere, cu studiile indicate corect.
 
Chiar dacă o mulţime dintre investigaţiile ”Ziarului de Gardă” au servit pe parcursul celor 11 ani de activitate a acestei redacţii drept cauză de autosesizare pentru organele de drept, considerăm reacţia autorităţilor la anchetele reportericeşti drept cea mai slabă verigă. Iar pe fundalul unui control politic asupra unei mari părţi a presei din R. Moldova, în special a televiziunilor, unde se instaurează tot mai sigur fenomenul autocenzurii, puţinele instituţii de presă care fac jurnalism de investigaţie par să fie ignorate şi mai mult de clasa politică. Singura bucurie e că sentimentul de ignorare nu e reciproc, reporterii de investigaţie continuă să acorde atenţie multă, tot mai multă politicienilor, dar şi tuturor exponenţilor guvernării.

________________

Acest material este publicat în cadrul proiectului  Campanii de advocacy pentru asigurarea transparenței proprietății media, a accesului la informație, promovarea valorilor și integrării europene”, implementat de CJI, care la rândul său face parte din proiectul „Parteneriate pentru o Societate Civilă Durabilă în Moldova”, implementat de FHI 360.
Elaborarea acestui material este posibilă datorită ajutorului generos al poporului american oferit prin intermediul Agenției SUA pentru Dezvoltare Internațională (USAID). Opiniile exprimate în cadrul materialului aparţin autorilor şi nu reflectă în mod necesar poziţia USAID sau a Guvernului SUA.