Eşti aici

De ce avem nevoie de modificarea Codului deontologic?

28 Decembrie 2016
194 de afişări
Viorica Zaharia, președinta Consiliului de Presă din Moldova
Deja îi văd pe sceptici (categorie în care mă regăsesc și eu de multe ori) cum afirmă că nici existentul Cod nu se respectă, dară-mi-te o variantă îmbunătățită, deci mai restrictivă. Temeinic argument. Și, totuși, să încercăm să facem o radiografie a celor mai evidente abateri din ultimii ani de la normele deontologice pentru a vedea în ce măsură eventuale modificări ar putea ajuta și proteja jurnaliștii.
 
Avem online-ul, al cărui conținut nu are reglementări specifice în legislație.  Poți publica orice, dacă nu instigi direct la ură interetnică, religioasă, rasială etc., dacă nu chemi la răsturnarea ordinii de drept, dacă nu calomniezi pe cineva… însă nimeni nu te obligă, ca în audiovizual, să asiguri pluralism de opinii, să nu favorizezi un anumit personaj politic, să nu publici detalii sângeroase în subiectele despre crime sau accidente, să indici neapărat sursa de unde ai preluat un text sau o fotografie (în afară de bunul simț și buna-credință, bineînțeles). De asemenea, NIMENI nu te obligă să indici CINE sunt proprietarii și responsabilii de conținut ai site-ului. Tot mai des îi aud pe colegii din jurnalismul de investigații, rugându-ne să îi ajutăm să afle cine este șeful site-ului cutare sau cutare. De ce? Au preluat din nou un conținut și nu au indicat sursa. Sau au preluat un text dubios de pe un blog sau portal obscur și, până la urmă, un zvon a devenit știre. Cauți de-a lungul și de-a latul site-ului cine este autorul sau cine este șeful portalului ca să-i ceri explicații și nu găsești. Un telefon de contact, o adresă… nimic.
 
În ultimul timp, tot mai mulți profesioniști din mass-media insistă asupra faptului că avem nevoie de prevederi legislative care să oblige portalurile informative să publice, cel puțin, informația despre administratori, ca în caz de defăimare sau răspândire de falsuri să existe pârghii de responsabilizare. O avocată care a citit pe un site un material pe care îl consideră denigrator la adresa sa a depus o plângere la Consiliul de Presă. Înainte de asta a încercat să ia legătura cu „autorul” și cu „redacția”, care ar fi trebuit, cel puțin, să-i acorde drept la replică. Scrisoarea pe care a expediat-o prin poștă la adresa aproximativă care spune că a găsit-o indicată pe site i-a venit înapoi, iar pe „jurnalistul”, despre care presupune că ar fi autorul, așa și nu a reușit să-l găsească. Am discutat despre astfel de cazuri și la un atelier specializat la Forumul Media de la începutul lunii decembrie. Concluzia este următoarea: până ajungem să avem o prevedere legală, ar trebui să prevedem expres în Codul deontologic obligativitatea de a indica, la loc vizibil, numele administratorilor site-urilor și adresa de contact.
 
„Pe colega mea Victoria Dodon astăzi o cheamă Presa”, scria, într-o zi, pe Facebook, un reporter de la Centrul de Investigații Jurnalistice. Ce s-a întâmplat? Un material al Victoriei Dodon era citat în acea zi cu trimiterea „presa a scris”, în loc să se indice sursa concretă. Pe de o parte, cel care a scris nu a comis un furt, pentru că nu și-a atribuit ideea sau produsul, pe de altă parte, a folosit munca altuia fără să spună a cui este. De ce atunci nu a indicat sursa concretă? Recunosc, nu m-am gândit vreodată că regulile de preluare a informației ar trebui detaliate atât de mult în Codul deontologic. Or, actuala redacție prevede doar obligația de a plasa link la sursă în cazul preluării textului. Dar atunci când se preia ideea unui articol sau informația este reformulată de către cel care o preia? De ce o redacție care acumulează audiență folosind o declarație făcută în emisiunea altuia sau o informație dezgropată de altcineva nu ar indica sursa concretă: „a declarat cutare la emisiunea de la TV7 sau de la Pro TV sau de la Publika…”? Nu vorbim despre eventuala publicitate pe care am face-o rostind numele concurenților (paravan după care se ascund unii), ci despre corectitudine și respectul față de munca altuia.
 
Alteori, sursa concretă este indicată însă… nu din considerente de corectitudine, ci pentru a răspândi informații false și a le plasa astfel în circuitul informativ. Ne-am convins de asta în recenta campanie electorală, în care tehnologia transformării unui fals în știre de televiziune a fost aplicată fără nicio rezervă. De altfel, practica nu ne este caracteristică doar nouă. Au fost demascate cazuri și în România. Pe un site obscur, înregistrat de multe ori cu puțin înainte de apariția materialelor false, este plasată o enormitate, de acolo fiind distribuită pe rețele, apoi - preluată de portaluri „mai cu nume”. Rezultatul - media este dominată de un fals, care se tot umflă, devine tot mai „interesant”, iar cei care își dau seama de asta muncesc ca să demonteze falsul (amintiți-vă demersul portalului Agora către partidul Angelei Merkel). Când începem a descurca firul preluărilor, avem pe alocuri răspunsuri de genul: „noi nu am făcut decât să preluăm ce au scris alții”. Și aici apare întrebarea: cum să nu fii responsabil pentru ceea ce preiei? Redacțiile care se respectă trec informațiile pe care vor să le preia prin filtrul standardelor deontologice: verifică dacă există surse credibile în materialul preluat, dacă i s-a dat drept la replică persoanei/lor vizate, dacă informația este confirmată din sursele obligatorii etc. și abia după aceea decid dacă merită să aibă pe paginile lor conținutul respectiv. Pentru jurnaliștii și redacțiile care încă nu știu că există responsabilitate, inclusiv materială, pentru ce răspândesc, ar fi nevoie de o detaliere a prevederilor Codului deontologic referitoare la conținutul preluat.
 
La fel, în breaslă at trebui discutată posibilitatea introducerii în Cod a noțiunii de „fals”, așa cum există, de exemplu, în Codul deontologic al Jurnaliștilor din România („Informaţiile vădit neadevărate sau cele despre care jurnalistul are motive temeinice să creadă că sunt false, nu vor fi publicate”) sau a noțiunii de „propagandă”, de vreme ce aceste fenomene afectează serios în ultimul timp întreg mediul jurnalistic de la noi. Formula în care le introducem urmează să fie gândită și analizată.
 
Și dacă tot vorbim despre online, nu putem trece cu vederea comentariile. Chiar dacă în ultimul timp multe portaluri și-au închis spațiile pentru comentarii sau au introdus logarea prin Facebook, în câmpurile destinate feedback-ului de la cititori continuă să apară mesaje indecente, care nu se încadrează în niciun fel în noțiunile de polemică sau schimb de idei. Actualul Cod deontologic a fost elaborat și asumat în anul 2011, când fenomenul „troling” încă nu exista, iar polemicile din spațiul pentru comentarii nu erau atât de populare. De asemenea, nu exista o normă clară care să plaseze cuiva responsabilitatea pentru acest conținut. În luna octombrie 2013, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a emis în premieră o hotărâre prin care stabilește clar că administrațiile portalurilor sunt responsabile de moderarea comentariilor utilizatorilor. Avem și decizii ale instanțelor naționale în acest sens, de aceea devine o necesitate indicarea expresă a acestei responsabilități și în Codul deontologic.
 
„Jurnalistul nu participă la campanii de denigrare și stigmatizare” -  afirmație pe cât de firească, pe atât de ignorată de unii jurnaliști. Periodic suntem martorii unor serii de materiale critice care au drept țintă o persoană sau un grup. Astfel, eforturile de a ostraciza cu orice preț pe cineva ajung până la absurd, etichetările drept „mafiot”, „oligarh” sau „raiderul nr. 1” fiind cele mai ușoare forme. S-a ajuns și la provocări directe, pe teren, a persoanelor doar pentru a „stoarce” un material conflictual sau la exagerări de felul „în blocul ucigașei”… În prezent, de exemplu, nu prea vedem serii de știri „cu dedicație”, ceea ce ne face să credem că apogeul campaniilor de denigrare a fost atins. La ultima ședință a Consiliului de Presă s-a discutat despre un caz în care jurnaliștii au ignorat mai multe norme deontologice - prezumția nevinovăției, etichetarea, informație neverificată - într-o știre care făcea parte dintr-o serie de materiale denigratoare la adresa unei persoane. Pentru început, am convenit să facem un apel public către jurnaliști prin care să-i îndemnăm să se abțină de la participarea în campanii de denigrare și stigmatizare a unor persoane sau grupuri. Pentru viitor, putem începe discuții privind introducerea unei astfel de prevederi în Codul deontologic.
 
O scuză auzită prin culise de la jurnaliștii care muncesc în redacții angajate politic sună cam așa: „M-am săturat și eu de știrile manipulatoare pe care le dăm pe post. Dar unde să muncesc? În altă parte nu aș câștiga atât”. Din păcate, nu prea avem exemple în care, la un moment dat, jurnaliștii să denunțe cenzura sau faptul că textul/produsul lor a fost modificat ca să corespundă „liniei partidului”. Sau că a fost trimis pe teren ca să aducă un material critic despre cineva și nu unul cu adevărat informativ. Dacă s-ar întâmpla, ar fi un exercițiu de demnitate și de reabilitare cel puțin parțială în fața breslei și a publicului. Știu sigur că există o mulțime de jurnaliști care trăiesc conflicte interioare din cauza faptului că fac o muncă ce vine în contradicție cu standardele profesionale și cu propriile convingeri. Ca să îi ajutăm, putem indica în Codul Deontologic o prevedere care să le asigure protecție față de abuzurile superiorilor. O astfel de prevedere există, de exemplu, în Codul deontologic al jurnaliștilor din Ucraina.
 
La atelierul din cadrul Forumului Media au fost discutate și alte situații care ar merita examinare detaliată și, poate, o reflectare în Cod. S-a propus, de exemplu, introducerea unui enunț referitor la abuzul de statut - o prevedere care ar interzice jurnaliștilor să își folosească poziția pentru a obține beneficii personale sau pentru persoane terțe, la fel cum există în Codul jurnaliștilor din România, de exemplu.
 
Problema licențierii sau unei forme de „certificare” a jurnaliștilor a reapărut și ea în discuție în contextul volumului mare de informație nocivă care dăunează publicului în loc să îl informeze. Ideea licențierii jurnaliștilor fiind încă destul de contestată în breaslă, la atelierul de la Forumul Media s-a propus examinarea posibilității instituirii unui gen de „semn al calității”, ceea ce ar însemna că instituția media care îl deține respectă normele deontologice, nu folosește tehnici de manipulare informațională, își declară acționariatul și autorii etc.. Astfel, publicul ar fi ajutat să înțeleagă ce produse consumă.
 
De fapt, toate aceste propuneri sunt norme de bun simț și bună-credință, valabile nu doar pentru jurnaliști, ci pentru profesioniști din orice domeniu. Totuși, fixate în Cod ele vor căpăta valoare de document. Astfel, acțiunile jurnaliștilor vor putea fi raportate la prevederi concrete, iar acest lucru va veni atât în sprijinul jurnaliștilor, care vor înțelege mai clar ce e permis și ce nu, dar și al Consiliului de Presă, care se confruntă de multe ori cu dileme, atunci când examinează plângeri împotriva presei.
__________________
 
Acest material este publicat în cadrul proiectului  “Campanii de advocacy pentru asigurarea transparenței proprietății media, a accesului la informație, promovarea valorilor și integrării europene”, implementat de CJI, care la rândul său face parte din proiectul „Parteneriate pentru o Societate Civilă Durabilă în Moldova”, implementat de FHI 360. Acest material este posibil datorită ajutorului generos al poporului american oferit prin intermediul Agenției SUA pentru Dezvoltare Internațională (USAID). Opiniile exprimate aparțin autorilor și nu reflectă în mod necesar poziţia USAID sau a Guvernului SUA.