Eşti aici

Accesul la informație după 17 ani de la adoptarea legii

27 Decembrie 2017
366 de afişări
Olivia Pîrţac, juristă 

Sunt subiecte pe lumea asta care ne sensibilizează și subiecte care ne lasă indiferenți. Raportul se schimbă în funcție de cât de implicați și afectați ne simțim personal. Accesul la informație este una din acele teme care pe majoritatea îi va lăsa indiferenți, părând mult prea generală și teoretică, și doar pe unii îi va atinge în puncte sensibile la amintirea unor cazuri individuale, când informația de care au avut nevoie nici nu a fost accesibilă și nici nu au putut-o găsi în timp util, cu eforturi rezonabile. Tema este dureroasă în mod special pentru un număr nu prea mare de jurnaliști, care și-au asumat angajamente mai dificile și riscante, dar extraordinar de importante pentru societate, și anume, cei care încearcă să scoată la iveală ineficiența, coruptibilitatea și iresponsabilitatea celor care ne conduc sau ale căror acțiuni ne influențează viața într-o formă sau alta.

Accesul la informație redus la zero în unele autorități

Recent, Centrul de Politici și Reforme a lansat un Apel public către autorități de a anula legislația secundară care are un efect negativ asupra transparenței instituțiilor. Organizația menționată face referire la câteva decizii ale autorităților publice din Republica Moldova care vizează modul în care funcționarii și instituțiile publice comunică cu populația și mass-media, în mod special, Dispoziția Primarului Municipiului Chișinău nr. 1063-d din 22.11.2017 ”Cu privire la comunicarea cu mass-media a subdiviziunilor structurale ale administrației publice locale ale municipiului Chișinău” și Ordinul nr. 20/1606 din 20.11.2017 al Ministrului Sănătății, Muncii și Protecției Sociale din Republica Moldova. Autorii Apelului menționează că "aceste decizii, care afectează direct transparența instituțiilor publice în Republica Moldova, nu sunt izolate, ci se înscriu într-un lung șir de decizii, metode și instrumente, care, luate împreună, au ca efect o mai mare opacitate a proceselor de luare a deciziilor și o informare mai proastă a cetățenilor" și argumentează din punct de vedere juridic de ce acestea contravin drepturilor deja consfințite de lege, îngrădind nejustificat accesul la informație.

Partea șocantă este că aceste acte, de nici măcar o pagină, prin unu-două paragrafe, distrug tot spiritul transparenței atât de necesar într-o societate democratică și progresistă. Astfel, Dispoziția Primăriei dispune că "Convocarea evenimentelor publice (conferințe de presă, briefinguri, declarații), cât și emiterea comunicatelor de presă oficiale din partea autorităților administrației publice locale ale municipiului Chișinău este prerogativa exclusivă a Direcției relații publice a Primăriei municipiului Chișinău". Ordinul Ministrului Sănătății, Muncii și Protecției Sociale este și mai detaliat în restricția sa de a coordona totul cu Serviciul de comunicare și informare cu mass-media al ministerului, inclusiv invitațiile de a participa la emisiuni și de a acorda interviuri. Ca să nu mai vorbim de ceea ce se publică pe site-uri și Facebook.

Dacă Dispoziția Primăriei măcar formal și manipulator face trimitere la legislația în vigoare (într-adevăr relevantă, dar cu principii exact la polul opus), atunci Ordinul Ministrei Sănătății, Muncii și Protecției Sociale este penibil de sincer și ne spune direct și cu "mâna pe inimă" că urmărește asigurarea unei vizibilități pozitive a ministerului și instituțiilor subordonate. Iar instituții subordonate sunt 50 doar în domeniul sănătății, dar să nu uităm că acum competența ministerelor este lărgită și numărul instituțiilor și persoanelor vizate este foarte mare.

Înseamnă asta oare că, pentru a veni la emisiune să vorbească despre daunele gripei sau despre ajutorul social, medicul sau asistentul social trebuie să coordoneze cu ministerul? Reiese că da. Ca să nu mai vorbim de situația când moare cineva într-o instituție medicală și este necesară o explicație, sau de milioanele de alte situații, când este nevoie ca informația să iasă din acest sistem. Adio, acces la informație! – asta rezultă din aceste documente de câteva paragrafe.

Societatea trebuie să insiste la anularea imediată a acestora și a tuturor actelor similare, care, probabil, există în multe alte autorități.

Imagine pozitivă pe banii publici versus informarea poporului

Cum de am ajuns ca la 17 ani de la adoptarea Legii privind accesul la informație să realizăm că, pe banii poporului, autoritățile publice trebuie să aibă o imagine pozitivă, iar serviciile pentru relații cu publicul din instituții nu sunt instituite pentru a facilita transparența și informarea oamenilor, ci doar pentru a filtra și lustrui imaginea instituției? Cum de am admis ca, pe banii noștri, autoritățile să lucreze împotriva noastră, să ne dezinformeze și manipuleze?

Există niște limite ale reprezentării și este oarecum firesc că poziția unui angajat nu trebuie identificată cu poziția unei instituții. Însă orice colaborator se poate prezenta ca specialist, ca deținător al unei diplome și al unor experiențe, în virtutea cărora a fost angajat și primește salariu de la buget, din contul contribuabililor sau pentru și în numele lor. Și, în virtutea acestei situații, urmează să răspundă necesităților publicului, în limita competenței și funcției sale. Nu putem cere unui medic să ne prezinte situația din țară cu privire la incidența unei boli, dar îi putem cere să ne raporteze ce a făcut el concret în raport cu starea unui anumit pacient sau să ne explice de ce apare și cum evoluează o anumită boală – pentru că asta intră în competența sa directă. La fel, directorul sau alt reprezentant al unei instituții ne poate relata despre situația din respectiva instituție și descrie aspectele ce țin de competența lor și expertiza profesională. Acest lucru nu trebuie coordonat cu ministerul. Or, aceasta este filozofia personalității juridice, ca o instituție să poată activa cât se poate de independent, să poată lua autonom decizii și prezenta informații în limita competenței care îi revine. Politicile și procedurile de comunicare trebuie să asigure calitatea și eficiența informării, și nu să fie instituite în detrimentul interesului public!

Apariția unor asemenea ordine și dispoziții nu poate fi bazată pe prevederile Legii privind accesul la informație. Ele contravin interesului public, bunei credințe și unor principii care sunt superioare prevederilor propriu-zise ale Legii privind accesul la informație, și anume, principiul transparenței, al statului de drept și rațiunea pentru care s-au creat autoritățile și instituțiile publice și pentru care cetățenii plătesc taxe și impozite. Aceste principii nu au nimic în comun cu ideea egoistă a unor conducători care au teamă de reputația proastă pe care și-ar putea-o face, dacă ar fi suficient de transparenți.

La drept vorbind, la modul cum evoluează lucrurile, suntem îndreptățiți să cerem distrugerea unor asemenea subdiviziuni de relații publice în toate organizațiile cu finanțare bugetară: societatea are nevoie de informare obiectivă, eficientă, completă, nu de obstacole, intermediere, care costă, și informație lustruită și decorată ca să sune bine pentru imaginea instituției.

De la adoptare la implementare: cât poate dura?

Legea privind accesul la informaţie a fost adoptată la 11 mai 2000 și publicată la 28 iulie al aceluiași an. În aceeași perioadă îmi începeam și eu activitatea profesională. S-a întâmplat să fie primul subiect asupra căruia am lucrat, iar ulterior a urmat o lungă perioadă de promovare și valorificare a prevederilor acestei legi. Pe atunci explicam beneficiile legii, inspirându-ne din cărți și experiențe străine. Inițiatorii proiectului au aflat din experiența americană că în SUA legea similară a început realmente să lucreze abia la 10 ani de la adoptare. Deși colegii din ONG-urile de profil, fiecare în parte și în comun, au depus eforturi extraordinare pentru a face ca legea să funcționeze, totuși, ne-am împăcat cu gândul că o schimbare de mentalitate cere timp și că, probabil, nu vom scăpa nici noi de cei 10 ani care le-au trebuit americanilor, chiar și dacă contam pe un proces mai rapid, pentru că țara este mai mică și vremurile sunt altele, tehnologiile sunt altele. Dar uite că a trecut și 2017, iar situația s-a îmbunătățit doar aparent. Da, de mult timp avem deja o lege specială, avem multă mass-media, avem multă informație, avem chiar guvernare electronică (e-gov). Doar că, de multe ori, se schimbă doar decorul și se fac restaurări de fațade, iar fundamentul, cum a fost șubred și deteriorat, așa și a rămas. Decorul se schimbă inclusiv datorită unor subdiviziuni de relații cu publicul și mass-media, învățate să scrie și să vorbească din ce în ce mai frumos, să posteze informație pozitivă și laudativă, din ce în ce mai rapid. Iar fundamentul îl formează toți ceilalți funcționari împreună, care construiesc un sistem și îl fac să lucreze fie pentru interesul public, fie pentru alte interese.

Despre cât de neinformative și greoaie sunt deseori site-urile web ale instituțiilor publice, o să invit cititorul să acceseze comentariul Valentinei Ursu: Ce ne spun și ce ascund paginile web ale instituțiilor de stat?, publicat pe Media-azi.md, care prezintă experiența, perspectiva și senzațiile unui jurnalist. În era informațională însă, fiecare dintre noi, fie că este jurnalist sau simplu cetățean, are și o experiență personală de căutare a informației oficiale care i-a trebuit la un moment dat. Aceste experiențe, însumate, ne oferă un tablou elocvent despre starea de lucruri în acest domeniu și gradul în care cetățeanul este respectat.

Experiența personală ca studiu de caz

Pe vremea când promovam Legea privind accesul la informație prin intermediul seminarelor și prelegerilor, vorbeam inclusiv despre cât ne costă lipsa accesului la informație și cum acest lucru lovește în economia unei persoane sau țări. Pe atunci mă inspiram din publicații străine și ofeream exemple ipotetice. În acești 17 ani am reușit să acumulez și experiențe personale și să mă conving pe propriu-mi buzunar cât costă lipsa de informație, o lege și niște principii care nu sunt implementate așa cum ar trebui. O să vă relatez despre un caz recent.

Ceva timp în urmă am comandat mobilă pentru bucătărie. Cunoscătorii știu: dacă dorești să fie dintr-un material mai rezistent, cu mecanisme mai moderne, atunci devine o plăcere foarte scumpă. După fabricarea și instalarea mobilei, urma conectarea oficială a plitei de gaz. Aici a intervenit o procedură destul de complicată, impusă de Chișinău-gaz, cu multe documente, unele dubioase. În afară de verificarea serviciului de pompieri, se cere și un contract valabil pentru deservirea cazanului de gaz (cazan care era conectat deja și pus în funcțiune, nu avea nicio legătură cu instalarea propriu-zisă a plitei de gaz!!!), inițial încheiat pe doar 12 luni, iar ulterior prelungirea lui va fi exclusiv cu plată, chiar și în lipsa oferirii oricărui serviciu(!). Este o absurditate, dar, știind că Chișinău-gaz cere un astfel de document, toate companiile și-au făcut un business din a semna contracte de deservire, chiar dacă acest document nu presupune niciun angajament specific, iar fiecare serviciu cerut va fi plătit conform tarifelor companiei (ex., unele companii cer 400 de lei anual fără a include vreun serviciu expres, altele - 800 de lei anual, dar includ o verificare a cazanului, altele cer 60 de euro anual, incluzând 2 verificări ale cazanului etc). Deci, la prima etapă a procesului de conectare a plitei de gaz vei plăti minim 1000 de lei, dintre care 700 lei pentru perfectarea documentației și deplasarea angajaților Chișinău-gaz și aproape 300 lei pentru verificarea pompierilor. Adăugăm suma pentru contractul de deservire a cazanului, în cazul că a expirat, și lucrul propriu-zis de conectare a plitei de gaz, dacă ți se va permite.

După ce ai adunat toate aceste documente și ai plătit suma cuvenită, urmează etapa verificării – să fie ușa instalată, să fie același cazan, nu altul, etc. Într-o zi, pe neprins de veste, îți sună la ora 9.00 dimineața un proiectant-verificator de la Chișinău-gaz și îți spune că va veni de la 9.00 până la 14.00. Te cam enervezi că nu te-a sunat măcar cu o zi înainte (de altfel, tot așa a procedat și pompierul, dar el a fost mai flexibil) și întrebi dacă poate fi altcineva acasă. Ți se dă de înțeles că nu este de dorit, pentru că se pot depista nereguli. Începi să dai telefoane, îți anulezi tot ce ai programat în acea jumătate de zi.

După mai multe ore de așteptare, în sfârșit proiectantul vine. Îți spune că sunt nereguli și nu se poate face conectarea. Ești șocat. Îți spune că între plita de gaz și contor nu este pe orizontală distanța necesară, minim 50 cm. Trebuie să faci modificări mari: ori schimbi plasarea contorului, ori a plitei de gaz. Cum nu dai, sunt foarte mulți bani la mijloc. Dar ceea ce nu înțelegi tu este de ce meșterul de mobilă nu a știut aceste reguli elementare.

Înainte să decizi ce faci mai departe, urmează mai multe zile în care cauți pe Internet informații relevante, aceste reguli, experiențe similare. Aici ai un șoc și mai mare: nu găsești nicio informație la temă – nici pe site-ul Moldova-Gaz, nici pe forumuri, niciunde. Parcă ar fi fost șterse special. Nu înțelegi cum o problemă atât de comună și importantă nu este deloc abordată pe net, mai ales că o industrie atât de extinsă proiectează și instalează în permanență bucătării în apartamentele oamenilor. Întâmplător, mai vezi pe net și alte bucătării, proiectate cu aceeași distanță între plita de gaz și contor, și te întrebi – toți sunt atât de neprofesioniști/neinformați sau regulile astea nici nu există?

Cum nu găsești nicio informație pe net, te vezi nevoit să apelezi din nou la Chișinău-gaz, de data asta cerând denumirea actului care conține regulile pretins încălcate. Ți se răspunde la telefon că este vorba de Codul practic în construcţii CP G.05.01-2014 „Dispoziţii generale de proiectare şi construcţie a sistemelor de distribuţie a gazelor din ţevi de metal şi polietilenă”. De data asta începi frenetic să cauți acest act pe net și nu-l găsești decât pe platforma www.particip.gov.md– o platformă pentru proiecte de acte normative, și pe Scribt – care din nou nu este o sursă oficială. Pe platforma oficială a actelor normative –www.justice.gov.md, găsești doar Ordinul Nr. 148 din 04.09.2014, prin care s-a aprobat acest act, nu și documentul propriu-zis, ordin care, printre altele, prevede că ministerul emitent „va amplasa prezentul document normativ pe pagina web a Ministerului Dezvoltării Regionale şi Construcţiilor: www.ednc.gov.md, în rubrica „Normative în construcţii””. Deschizi de mai multe ori pagina web a fostului minister, încă funcțională, dar fără niciun rezultat: pagina lucrează foarte prost, iar normativul nu se lasă găsit. În lipsa informației din sursa oficială, cercetezi cele câteva sute de pagini în actul accesibil pe www.particip.gov.md și pe Scribt și prevederile relevante îți arată că nu ai făcut nicio încălcare: p. 6.50 vorbește de raza de 1 m de la contor și până la utilajul de folosire a gazului, și care poate fi redusă cu 50% în anumite cazuri speciale. Ție îți convine perfect norma găsită, pentru că în cazul tău s-a respectat raza de 1 m. Mai consulți niște specialiști, și ei îți sugerează că ai dreptate. În final, ești pusă pe picior conflictual și îți pregătești petiția. Totuși, nu înainte de a mai face niște eforturi de a găsi varianta oficială a documentului normativ, și pentru că altfel nu s-a putut, ai scris o cerere de acces la informații la Ministerul Economiei, succesor al Ministerului Dezvoltării Regionale şi Construcţiilor în această problemă, având grijă să menționezi că trebuie să îți răspundă imediat, și nu în termenul maximal prevăzut de lege, făcând trimitere la prevederile pertinente din Legea privind accesul la informație. Ei ți-au răspuns peste 9 zile – într-adevăr, nu au folosit termenul maxim, dar tu nu ai mai rezistat și ai depus între timp o petiție. 

Ceea ce ai găsit tu în normativul aprobat, care ți s-a trimis pe mail, este diferit de ceea ce ai găsit anterior pe net: cuvântul „raza” s-a transformat în „distanţă pe orizontală”. Astfel, conform normativului curent, utilajul de folosire a gazului trebuie să fie plasat la distanța de 1 m pe orizontală de contorul de gaz. Este cu adevărat o necesitate sau, totuși, un lobby reușit al celor care au avut interesul de a schimba proiectul actului și fostul document normativ, care data din 2008 (și care vorbea de raza de 0,8 m)? Câte acte de corupție se fac în jurul acestor prevederi, care nu sunt publicate și nu sunt cunoscute? De ce nu există nicio informație publică despre acestea? De ce trebuie să scrii cereri de acces la informație ca să obții acte normative aprobate, altfel fiind imposibil să le găsești? De ce monopolistul Moldova-Gaz nu are bunul simț să publice regulile care vizează multă lume, ca să informeze consumatorii, intermediarii, producătorii de mobilă, dar preferă să impună tarife exorbitante pentru serviciile lor, deschizând portițe pentru corupție pasivă și activă? De ce autoritățile competente nu se autosesizează ca să protejeze consumatorul? (Am auzit că unii preferă să rezolve problemele de acest tip ilegal, dar și asta îi costă mult.) Și uite așa, prin lipsă de acces la informație, omul este sărăcit în mod nejustificat și trece prin dificultăți absurde. Sunt și multe alte consecințe negative posibile, dar nu este cazul să le dezvoltăm aici.

Concluzie

Legea privind accesul la informație a apărut la o etapă când Internetul era într-o fază incipientă de dezvoltare. Deși foarte clară din punct de vedere al principiilor care trebuie respectate și aplicate, legea ar fi putut fi mult mai exigentă, dacă era elaborată recent. Totuși, din punct de vedere normativ, efectul ei a fost întărit de multe alte acte care s-au elaborat pe parcurs, un număr semnificativ de acte fiind accesibile pe pagina web a Centrului de Guvernare Electronică (E-Government), la rubrica Legislație. Din păcate, însă, realitatea nu este nici pe departe la nivelul obiectivelor urmărite în strategiile adoptate. Cel mai trist este că, după 17 ani de la momentul când dreptul la informație a fost pus pe un piedestal înalt în Moldova, în fapt acest lucru nu este resimțit la nivelul cuvenit nici de către jurnaliști, și nici de către cetățenii obișnuiți.
Acest material este publicat în cadrul proiectului  „Campanii de advocacy pentru asigurarea transparenței proprietății media, a accesului la informație, promovarea valorilor și integrării europene”, implementat de CJI, care la rândul său face parte din proiectul „Parteneriate pentru o Societate Civilă Durabilă în Moldova”, implementat de FHI 360.

Acest material este posibil datorită ajutorului generos al poporului american oferit prin intermediul Agenției SUA pentru Dezvoltare Internațională (USAID). Opiniile exprimate aparțin autorilor și nu reflectă în mod necesar poziţia USAID sau a Guvernului SUA.